Timp pentru noi doi după ce a apărut copilul

După ce apare copilul, totul se schimbă. Se modifică rutina zilnică, priorităţile, comunicarea şi cuplul în sine. Relaţia de cuplu trece pe al nu ştiu câtelea loc. Copilul ocupă primul loc pe lista priorităţilor şi este firesc să fie aşa. Nopţile romantice se transformă în nopţi cu nesomn şi reprize de alăptat. Timpul nu este niciodată suficient pentru a fi savurat în cuplu ori oboseala este atât de acută încât primul lucru pe care ţi-l doreşti, atunci când prinzi puţin timp, este să dormi. Lucrurile se complică şi mai tare atunci când cuplul nu are niciun fel de ajutor exterior.

Lunile defilează, se ivesc tensiuni, se pun bariere şi, în unele cazuri, se produc rupturi. În tot ceea ce facem, cum ne comportăm cu partenerul, cum ne vorbim şi cum ne privim, îi dăm copilului cel mai puternic exemplu. Şi copiii înregistrează tot, indiferent de vârstă. Ne simt tensiunile, frustrările şi nemulţumirile. Ei au nevoie să se simtă protejaţi şi iubiţi de cei care îi sunt părinţi. Au nevoia de siguranţă. Cuplul nostru este modelul pe care, în mare parte, îl vor prelua copiii noştri aşa că n-ar trebui să-l neglijăm. Mulţi cred că un copil apropie cuplul şi îl întărește. Tind să le dau dreptate studiilor şi să spun că un copil este o provocare pentru cuplu şi nu un pansament pentru a vindeca o relaţie şubredă.

Putem evita crizele de cuplu după apariţia copilului?

Întotdeauna mi-am spus că am fost femeie înainte de a fi mamă şi am existat noi doi înainte de a fi trei. Dacă noi doi nu suntem bine, nici varianta de trei nu poate funcţiona aşa cum ar trebui. Am ştiut de la început că un copil presupune schimbări, dar nu am ştiut cât de multe, cât de mari şi pe ce planuri. Sarcina şi furtunile mele de hormoni au fost un fel de preview al schimbărilor. Am stabilit reguli şi am făcut un plan, atât cât s-a putut, pentru viitoarea viaţă în trei. Dar, până la urmă, experienţa este cea care îşi spune cuvântul şi ne supune unei reinventări continue. Cred că despre asta este vorba într-un cuplu după ce apare copilul, despre reinventare. Mai cred şi că o rutină zilnică ori săptămânală, dedicată exclusiv cuplului, este cea care poate împiedica perioadele de criză. Însă, pentru a institui o rutină, este nevoie de timp. Unde îl găsim şi ce facem, mai exact, cu el?

Când găsim timp pentru cuplu?

Noi am avut o perioadă (care a ţinut mai bine de 2 ani) în care ne doream să avem măcar o jumătate de oră pe zi pentru noi. Şi era tare complicat să o găsim având în vedere că soţul meu ajungea seara târziu acasă şi mie mi se întâmpla să adorm odată cu copilul. Am avut şuişuri şi coborâşuri, ca orice alt cuplu. Să-mi fie cu iertare scepticismul, dar nu cred în poveştile frumos ambalate, în care partenerii nu se ceartă niciodată şi au doar perioade zugrăvite în roz bonbon. În momentul în care am simţit că îmi este dor de soţul meu, deşi ne vedeam în fiecare zi, puţin, dar ne vedeam, am hotărât să instaurăm o rutină care să ne permită să ne conectăm. Asta lipsea. Conectarea.

• Nu ne-am dorit să angajăm o bonă de o seară care să ne permită să ieşim din perimetrul casei. Nu am fi reușit să ne relaxăm. Am ieşit în 3 şi a fost bine şi aşa. Era o deconectare de la spaţiul în care eram zilnic. Nu făceam altceva decât să fim noi şi să povestim … atât cât ne permitea copilul. Prima cină în doi am avut-o când Antonia avea 5 săptămâni. Am ieşit la restaurantul de lângă bloc şi mama soacră plimba copila în jurul blocului. :)) I-am mai şi cerut soţului să-şi sune mama de vreo 5 ori în ora aia. Nu a fost chiar cea mai reuşită cină a noastră, dar a fost mai bine decât deloc. Aniversam un an de căsătorie.

• Ne-am dat întâlniri seara, acasă. Soţul meu venea acasă după ora 22-23 seara, chiar şi mai târziu. Când ştia că ajunge mai devreme, programam să mâncăm împreună, să stăm la o poveste, să ne uităm la emisiunea noastră preferată ori să ne jucăm table. Conta să fim noi doi. Vă daţi seama că Antonia se trezea destul de des în primul an. Greu ne sincronizam toţi 3.

• Am stabilit o rutină zilnică şi asta înseamna să ne bem cafeaua împreună. Uneori să ne şi vedem 10-15 minute seara. Măcar să schimbăm două vorbe și câte o îmbrățișare.

• Am stabilit o rutină săptămânală. În zilele de luni soţul meu era liber şi, de la un moment dat, Antonia mergea 2-3 ore pe zi la creşă. În acest timp, profitam să bem o cafea împreună, în oraş, la parterul blocului mai exact. Important era să fim împreună.

Acestea se întâmplau în primii 2 ani-2 ani şi jumătate de părinţeală. Apoi ne-am întors în România. Ni s-a schimbat programul, am început să avem ajutor şi un copil care se adapta noii vieţi în trei sau în 5 dacă ar fi să îi includem pe bunicii care locuiesc aproape de noi. Nu am vrut să forţăm lucrurile. Deja ne bucuram că suntem împreună în fiecare seară şi în fiecare weekend. Atunci când îţi petreci fiecare weekend în familie, cu partenerul, poate nu ştii să apreciezi cât de mult contează. De curând, aproape după un an de când ne-am întors, am instaurat o regulă pe care noi o vedem cu beneficii pentru toată lumea. Am hotărât ca, o dată pe lună, Antonia să petreacă timp cu bunicii, de sâmbăta de la prânz până duminica după-masa. Noi avem timp pentru noi şi ea îşi construieşte o relaţie cu bunicii, fără care noi să intervenim. Am testat metoda asta în ultimele 3 luni şi pot să vă spun că duminica după-masa suntem cu toţii cu bateriile încărcate.

Voi când vă găsiţi timp de petrecut în doi? Aveţi o rutină, nişte reguli stabilite în acest sens?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.