Despre soţi, taţi şi iubire

Mă întristează mamele care duc totul în cârcă: copil, casă, masă, chiar job şi pe toate celelalte care sunt pe lângă. Trebuie să fie dureros să nu poţi face echipă cu cel căruia îi porţi numele, să fii mai degrabă slugă decât partener, să treacă anii şi să-ţi dai seama că ai uitat de tine. Mai trist este că nici lor nu le convine, dar se complac în această beznă din care nu văd luminiţa de la capătul tunelului. Nu vreau să le judec pe ele, ci pe ei, pe taţi, pe soţi. Pe cei care se proclamă stâlpul familiei, dar n-au coloana suficient de dreaptă, nici empatie suficient de multă şi aş îndrăzni să zic că nici măcar dragoste sinceră pentru omul cu care împart casa şi, eventual, patul. Degeaba sărbătoresc dragostea o dată pe an. Aceasta ar trebuie să fie prezentă în fiecare zi, prin lucruri mici şi gesturi simple.

De-a lungul timpului am auzit/citit poveştile mai multor familii. Pe unele le-am compătimit, iar pe altele le-am admirat. Când eram însărcinată nu ştiam cum va fi povestea noastră în 3, dar mă bazam pe sentimentul de bine pe care-l aveam şi mi-am pus încrederea în cel care-mi făcea viaţa mai uşoară, mai frumoasă, mai plină de soare. Astăzi, după 20 de luni de când îndeplineşte (cu succes) rolul de tată, vreau să ştie că e mai mult decât mi-am dorit, mai mult decât am îndrăznit să sper. Din ceea ce am putut vedea în jurul meu, am făcut o „clasificare” a taţilor/soţilor, deşi nu cred că i-am cuprins pe toţi. Sper să-l regăsiţi pe al vostru în ultima categorie.

Dictatorul posesiv

E cel care ştie absolut totul! Sau aşa crede ori vrea să dea impresia. Ştie cum se alăptează, cum se procedează cu solidele, ce trebuie făcut, cumpărat în casă, cum se calcă o cămaşă, cum se şterge un geam, ce tratament trebuie să urmeze copilul dacă e bolnav, etc. Paradoxal, nu pune teoria în practică, ci, ca un general, îi comandă femeii. Îi spune exact ce să cumpere de la magazin, îi indică cu ce să îmbrace copilul, îi arată cât de scurt să-şi tundă părul. Clar este că le ştie pe toate şi femeia îi urmează ordinele fără să-i iasă din cuvânt. Mai rău este că are şi un simţ al proprietăţii extrem de dezvoltat şi crede că soţia şi copilul îi aparţin asemenea unor bunuri materiale.

Cazul real: Ea vrea să îi asigure copilului o alimentaţie cât mai sănătoasă şi diversificată. El îi interzice să îi dea copilului orice fruct exotic, seminţe, nuci sau lapte cumpărat din magazin. Ea ar vrea, dar nici n-ar vrea să facă cum ştie ea pentru că asta ar însemna să îi iasă din cuvânt, să facă ceva pe ascuns şi atunci se conformează direcţiei pe care soţul i-o dictează.

Îl ştiu şi pe cel care îi spunea copilului cum să stea la poze şi cum să zâmbească. În caz contrar, îl fulgera pe copil până în măduva oaselor cu privirea.

Agresivul dezinteresat

Cu ăştia am cea mai mare problemă. E genul de tată într-un slow motion continuu, dar extrem de aprig dacă îi tulbură copilul sau nevasta liniştea. Nu încearcă să-şi înteleagă soţia sau copilul, ci trece la tonuri ce depăşesc decibelii admişi pentru o familie şi chiar la smucituri menite să aducă descendentul pe calea cea dreaptă. Ia atitudine doar atunci când zenul îi e ştirbit de vreun plâns sau tantrum al copilului din dotare ori de vreo văicăreală a nevestii obosite. Atâta timp cât pruncul şi nevasta sunt în mod silenţios în timp ce el e lungit pe canapea butonând telecomanda, totu’-i roz.

Cazul real: Mama îi face baie copilului. Copilul se agită, plânge de parcă e spălat cu acid, nu cu apă (vă sună cunoscut, nu?). Mama îşi permite să-i ceară ajutorul hipopotamului afundat în canapea. Ţâfnos, acesta se repede la copil şi-i înşfacă un braţ lăsându-şi amprenta pe mâna delicată a celui mic (mai dureroasă trebuie să fie urma lăsată în suflet). Tot el hotărăşte că e vremea unei corecţii şi îşi izolează copilul de nici 2 ani într-o cameră. Time out-ul la putere!

Macho man-ul

Bărbatul macho din tată-n fiu, căruia îi ies machismele prin fiecare por este o specie care nu se anunţă a fi pe cale de dispariţie, din păcate. Sigur aţi întânit măcar unul de-a lungul vieţii. Este tatăl care nu schimbă scutece şi nu-i face copilului baie pentru că astea sunt treburi de femei. Tatăl care nu îi dă copilului să mănânce pentru că şi asta este tot treaba femeii. Nu se joacă cu copilul pentru că i se pare penibil şi consideră că mama ar trebui să o facă. Bineînţeles, din acelaşi motiv, nu face nicio treabă în casă şi cu greu se târăşte să facă o cumpărătură, care se prelungeşte până spre miez de noapte la o bere băută cu băieţii, pentru că are nevoie omul de „me time„, timp în care mama freacă podele, îmbăiază copil, îi citeşte o poveste şi îl pune la somn.

Cazul real: Cunosc atât tatăl care nu se joacă cu fetiţa, cât şi pe cel care nu a schimbat scutece deoarece a considerat că treaba asta intră exclusiv în atribuţiile femeii. Atenţie, copii! Să nu faceţi vreo treabă mirositoare dacă, cumva, printr-o minune, rămâneţi doar cu tata acasă!

Spectatorul nepriceput şi panicat

E pasiv şi ăsta. Nu face nimic sau mai nimic motivându-şi trândăvia prin neştiinţă: „Nu fac pentru că nu ştiu! Nu mă pricep! Îmi e frică!”. Nu se pricepe, dar nici nu încearcă să o facă. Verbal este empatic, dar găseşte mereu motive să nu pună osul la treabă şi nici măcar să se îmbogăţească cu vreo informaţie care să-l determine să fie mai activ. Femeia îi pregăteşte hainele, îi dă direcţia şi îl scuteşte de eforturi de orice fel. Partea bună este că petrece timp cu copilul afară, la plimbare sau în casă, la joacă, însă nu este capabil să îşi asume vreo altă responsabilitate.

Cazul real: Ea le face pe toate pe motiv că el este aerian şi aşa a fost întotdeauna. Îl ştie, îl cunoaşte şi preferă să nu îi dea pe mână lucruri de făcut. Şi, totuşi, ea ajunge să obosească făcându-le pe toate.

Tatăl/soţul implicat 

Vreau să cred că aici se includ majoritatea taţilor. Tatăl implicat poate fi prea protectiv, în pas cu moda sau chiar deloc, bucătar desăvârşit sau mare stângaci într-ale oalelor, meşter bun la toate, nostalgicul care trăieşte mereu în copilăria copilului ajuns deja la maturitate, super tati care munceşte peste măsură, dar pune osul la treabă în casă şi îşi găseşte timp şi pentru copil, şi pentru femeia de lângă el.

Cazul real: Este al nostru şi al altor familii pe care le știu. Nu am exemplu şi nici mândrie mai mare decât propriul soţ. 🙂 Soţul meu e mai mult la muncă decât acasă, nu ştim ce e ăla weekend, nici zile libere consecutive, nici seri în care să treacă pragul casei mai devreme de ora 23:00. Pe săptămână avem o zi întreagă împreună, încă vreo două seri, plus vreo 2 ore în fiecare dupămasă şi vreo 2 ore libere în două dimineţi. V-am zăpăcit! 🙂 Ştiu, are un program complicat. Cu toate acestea este implicat. Nicio oboseală nu-i suficient de mare încât să treacă peste cele 2 ore dupămasa pe care le poate petrece cu fetiţa lui: el o schimbă, îi dă gustarea, o scoate în parc, etc. Tot el se ocupă de ea atunci când e liber o zi întreagă sau el îi face baie atunci când e seara acasă. Lista e lungă, dar mă rezum la aceste exemple.

Şi, totuşi, de unde apare dăruirea asta a taţilor? Aş spune că în cazul nostru este o combinaţie între sugestie, reguli, iubire şi respect. Sugestiile au apărut pe perioada sarcinii când discutam despre viitoarea organizare în 3. Întotdeauna am preferat să fac singură treaba în casă (pe principiul „nimeni nu face la fel de bine ca mine”), dar eram conştientă că n-am să mai pot, cel puţin pentru o vreme, să le fac pe toate. Şi nici nu cred că mi-am mai dorit. Îmi era frică să nu rămână cu impresia că bat din gură degeaba aşa cum se mai întâmplase. Deja din timpul sarcinii am văzut schimbări. S-a împrietenit neaşteptat de bine cu aspiratorul şi şi-a testat chiar şi talentele culinare de dragul soţiei. V-am povestit despre asta aici. Apoi, după ce am născut şi am rămas singuri (mama şi soacra au făcut cu rândul în primele 6 săptămâni), ne-am schiţat în minte câteva reguli care să ne ajute să funcţionăm mai bine în condiţiile date. Nimeni nu a impus nimic. Toate s-au discutat şi am ajuns de comun acord la anumite concluzii. De exemplu, el era responsabil să scoată copilul la plimbare de câte ori avea o fereastră liberă.

Nu în ultimul rând, un tată, un soţ se implică în sânul familiei şi în viaţa copilului din iubire şi respect. Din iubire pentru puiul de om care a fost conceput de ambii soţi, dar şi din dragoste pentru femeia de lângă el. Este adevărat că femeia stă acasă (în cele mai multe cazuri) şi bărbatul merge la muncă, implicit aduce bani în casă, însă femeia deţine mai multe job-uri în acelaşi timp, care nu se pot estima ca valoare materială. Respectul nu constă doar în „aduc bani în casă, nu te înşel şi nu te bat”. Atunci când bărbatul consideră că femeia trebuie să facă treaba în casă, să crească şi să educe copilul, acolo consider că există mari probleme tocmai la nivel de respect faţă de omul care îţi este partener de viaţă. Sunt de părere că dacă tatăl nu se implică de la început în viaţa copilului, nu îi poate cere acestuia ca la 4-5 ani să îl pupe, să îl strângă în braţe şi să aibă vreun sentiment înălţător pentru el. O relaţie se construieşte în timp, de la începuturi, şi nu se dobândeşte peste noapte pe baza legăturii de sânge. Aşa cum relaţia cu copilul se construieşte în timp, aşa şi relaţia cu soţia/soţul se construieşte şi se îngrijeşte încât să dureze peste ani. Îngrijirea şi „renovările”, atunci când sunt necesare, vin din ambele direcţii, nu doar dintr-una singură.

Fiecare zi să fie un prilej de a ne mărturisi dragostea şi aprecierea faţă de oamenii dragi din viaţa noastră. Să avem grijă în fiecare zi de sufletul omului iubit, fie el mamă, tată, soţ, soţie, fiu sau fiică.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Surse foto: (1) (2) Pixabay