Povestea e de lunea trecută. Nimic cu preconiza ca ziua să se încheie cu nori de furtună ori chiar cu dezlănţuirea lor. Era senin atât afară, cât şi la mine în suflet. Mi-am arcuit genele cu rimelul preferat şi mi-am pus pe buze ultimul ruj cumpărat. Roşu, turbat aşa cum îmi place mie! Am plecat la medicul meu care mă ştie de când sunt pe meleaguri luxemburgheze. O rusoiacă frumoasă, elegantă, cu un zâmbet cald.
M-a cucerit o infecţie care nu se lasă dusă cu un tratament blând. Cere antibiotice. Eu am cerut să fie compatibile cu alăptarea, ea, rusoiaca, nu infecţia, a făcut ochii cât cepele. Îmi spusese ultima dată că ar fi cazul să opresc producţia de lapte şi să-i iau copilului ceea ce a cunoscut din prima clipă în care a venit pe lume pentru că, citez, „o alăptez degeaba”. Au trecut 2 luni de la ultimul consult şi eu nu m-am conformat poveţelor. Ce neobrăzare!
Ea: Gata! Acum este momentul să opriţi alăptarea. Nu înţelegeţi că aveţi imunitatea la pământ (Concluzie trasă fără analize suplimentare, doar după ochi. Eu zic că am cearcăne. O prietenă îmi zicea că ea nu le vede. Oare de aia că-mi e prietenă?!) şi acesta este motivul pentru care primul tratament nu a funcţionat?
Eu: Înţeleg, însă prefer să merg pe înţărcarea blândă. Nu îi pot lua copilului peste noapte ceea ce cunoaşte din prima secundă de viaţă. Dumneavoastră ştiţi cât mi-am dorit să o alăptez.
Mă fâstâceam ca un copil care era scos la tablă şi nu-şi ştia lecţia. Nici eu nu pricep de ce. De parcă aveam de dat socoteală pentru faptul că am ales alăptarea prelungită.
Ea: Prostii! Eu mi-am alăptat fata timp de 18 luni (acum vreo 18 ani) şi mi-a deschis ochii un chirurug. M-a operat de 3 ori şi nu mă vindecam (n-a dat detalii suplimentare şi nici eu nu le-am cerut). Când am oprit alăptarea, a venit şi vindecarea.
Eu: Înţeleg, dar de această dată prefer să fie antibiotice compatibile cu alăptarea.
Ea: Nu, se pare că nu înţelegeţi! Produceţi lapte de 2 ani de zile şi de 2 ani corpul dumneavoastră, practic, nu are parte de odihnă (Serios?! Ce revelaţie!). Acestui fapt se datorează şi imunitatea scăzută. Acum este ocazia perfectă: luaţi antibiotice, îi spuneţi Antoniei că nu se mai poate să primească sân şi în 2 zile va uita de el (Aaaa…da?! Aşa-i de simplu :))?!).
Eu: Am început să mă gândesc la înţărcare, dar încă o mai alăptez înainte de somn, la prânz şi seara. Prefer să mai continuăm aşa o perioadă pentru că îmi doresc să o înţarc într-un mod cât mai blând posibil. Trecem printr-o perioadă cu multe schimbări şi dacă aş priva-o de sân, probabil asta ar însemna să o dezechilibrez din punct de vedere emoţional.
Ea: Prostii! Aşa ceva nu există! Asta este doar în capul dumneavoastră. Copiii uită!
Aveam în faţă o oglindă. Mă uitam la mine, la buze, la ruj. La mine pentru că mă cunosc. Sunt genul „ce-i în guşă şi-n căpuşă” … şi pe faţă. Sunt expresivă şi nu aş fi vrut să fiu needucată pentru că nu mă consider. Când ceva nu-mi convine, răspunsurile mi se citesc pe faţă. Până la urmă, în toţi aceşti ani, medicul ăsta mi-a făcut mai multe bune decât rele. Apoi, nu l-aş schimba pentru încă 4 luni pe care le mai avem de stat aici.
În cele din urmă, mi-au rămas ochii pe buze, mai exact pe ruj. Mi-am adus aminte că mă dădeam cu ruj roşu sau cu orice alt ruj turbat în zilele negre. E şi un film foarte emoţionant exact cu titlul ăsta, „Ruj roşu pentru zile negre”, doar că acolo zilele sunt într-o beznă totală din motive mult mai grave. Mă făcea să mă simt mai bine, mai optimistă. Acum încercam doar să îmi închid urechile. Am cerut doar nişte antibiotice compatibile cu alăptarea, nu sfaturi despre înţărcarea bruscă şi cu zero sentimente. Dopuri de urechi n-am mai folosit de dinainte să nasc. În ultimii doi ani am avut nevoie ca auzul să-mi fie fin şi reacţia rapidă. Consultul cu pricina a fost testul suprem al ultimelor zile, care m-a învăţat să nu las expresiile feţei să-mi trădeze pulsul, să-mi pun fermoar la gură încât să nu o las să scoată cuvintele ce-mi defilau pe limbă şi să-mi astup urechile pentru ca ele să nu lase să intre toate sfaturile necerute.
Eu: Totuşi, prefer antibiotice compatibile cu alăptarea.
Ea (cu o expresie a feţei de parcă ar fi văzut ultimul prost, cel mai prost, de pe lume): Mda … cum vreţi!
Am plecat cu o strângere de mână şi cu un zâmbet fals. A dat îngheţul în fix 15 minute cât a durat consultaţia. Nu şi în interiorul meu. Acolo fierbeam! Tot focul şi năduful l-am aruncat pe soţ ca un vulcan care îşi revarsă lava.
El: Aşa şi? Are rost să te enervezi?!
O simplă întrebare a rezumat diferenţa dintre femei şi bărbaţi sau, să evit generalizările, dintre mine şi bărbat. Eu vulcanică, explozivă, cu patos, el pasiv, calm şi pragmatic.
Eu: Păi, cum să nu mă enervez?! Cine se crede să îmi impună să o înţarc?!
El: Tu oricum faci cum vrei! De când îţi poate ţie cineva impune ceva?!
Şah-mat! Şi, totuşi, de ce m-am enervat? N-am găsit explicaţii pentru argumentele mele mai puţin vehemente, puteam să-i spun mai multe medicului meu, dar le-am găsit nervilor un rost:
- fiecare îşi poate spune părerea, avizată sau nu, dar nu să şi-o impună. Este corpul meu, copilul meu şi alegerea îmi aparţine în totalitate.
- aş aprecia dacă medicii ar da păreri pertinente şi documentate.
- cel mai tare mi ciudă pentru faptul că eu îmi dau din timpul meu încercând să conving alte mame să alăpteze şi/sau să opteze pentru alăptarea prelungită urmată de o înţărcare blândă. Am şi eu o casă, un soţ şi un copil care mă solicită, dar îmi găsesc timp şi pentru a da un sfat atunci când cineva mi-l cere, deşi nu sunt plătită în acest sens. Nu că aş face-o pentru bani, dar time is money, nu? Şi în timp ce eu mă lupt să conving o mamă în direcţia alăptării, vine medicul care strică tot. Ghiciţi pe cine va crede mama?! Eu sunt doar una care are un blog. Medicul e medic! Să nu mă înţelegeţi greşit! Am tot respectul pentru medicii care sunt informaţi, care se limitează la aria lor de competenţă, care fac recomandări către colegi de breaslă (şi nu numai) mai pricepuţi dacă ei nu sunt, însă orice pădure are uscăturile ei. E trist, dureros şi dezamăgitor când un medic vine cu o teorie ca cea adresată mie.
Dacă aveţi dubii în privinţa înţărcării blânde, găsiţi mai jos câteva surse de informare:
- Înţărcarea
- Când e timpul înţărcării?
- Mama trebuie să fie bine informată înainte de a naşte despre alăptare şi înţărcare blândă
O altă experienţă despre alăptarea şi înţărcarea unui copil de 2 ani+ găsiţi pe blogul Ralucăi.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursa foto: Pixabay