Recomandă o carte (#9): „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”

Blogul Ioanei îl urmăresc de ceva vreme, dar nu am citit nicio carte de-a ei până la aceasta. Titlul, „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, m-a intrigat, m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să derulez scenarii diferite. Am hotărât să nu le aprofundez. Mi-am dorit să descopăr povestea aşa cum a fost scrisă.

Ioana spunea că este o carte care mişcă şi vindecă. Fix asta face! Le face pe amândouă. Aş mai spune şi că marchează şi te invită la introspecţie. Este un roman despre iubire şi lipsa ei, despre viaţa necosmetizată a unor oameni ca mine şi ca tine, despre durere, speranţă, răni nevindecate, pierdere, regăsire şi pace cu propria persoană. Este o carte despre trecut şi prezent, despre prima iubire, acea iubire nebună a tinereţii, şi iubirea matură, stabilă şi responsabilă, despre regretul unor alegeri făcute pe baza impulsului, despre dorinţe neîmplinite şi repetarea obsesivă a întrebării „Cum ar fi fost dacă … ?”.

Cartea aceasta este şi despre mine şi, poate, şi despre voi. Mi-am regăsit o parte din trecut în povestea de dragoste dintre Oana şi Andrei, m-am văzut puţin în Oana şi m-am identificat pe alocuri cu Lola. Povestea te pune faţă în faţă cu tine, cu cel care erai la un moment dat al vieţii tale, te invită să fii sincer cu tine, să te întrebi, să te analizezi şi să îţi răspunzi. M-a adus la concluzia că nimic în viaţă nu-i întâmplător, că, adesea, e bine să-ţi înfrunţi trecutul pentru a-ţi putea trăi prezentul.

Despre ce este vorba în carte

Ioana m-a transpus în poveste încă de la primele pagini. Scrie cu emoţie, cu sufletul, cu umor, cu detaliile care-ţi sunt necesare pentru a simţi scena, locul, actul, personajul. Oana, personajul principal, are 26 de ani. Este o fată liniştită, retrasă, care încă locuieşte în cămin şi primeşte pachete cu bunătăţi de la mama ei. Particularitatea aparentă a Oanei este părul: mult, creţ şi înfoiat. Nimic interesant sau ieşit din comun până aici, nu? 🙂

Prietena cea mai bună a Oanei este Lola, total opusă ei. Pe Lola o plac toţi băieţii, chiar şi fetele, este sociabilă, deschisă şi lipsită de inhibiţii. Într-o seară petrecută cu Lola în club, Oana îl întâlneşte pe Andrei, un fotograf tăcut, timid, de care se îndrăgosteşte iremediabil. S-au iubit, s-au certat, s-au împăcat, până într-o zi când ruptura dintre ei a devenit definitivă şi a lăsat răni adânci de ambele părţi. Se iubeau, dar erau prea diferiţi. Îşi doreau lucruri diferite, aveau orgolii prea mari, răni adânci aduse din trecut în prezent, nu reuşeau să comunice, iar, pe acest fond, reconcilierea a fost imposibilă.

Anii au trecut şi Oana îşi construise viaţa aproape perfectă, cu bărbatul aproape perfect. Pe Andrei îl purta încă în suflet alături de întrebarea: „Oare m-a iubit vreodată?”. Lumea aproape perfectă a Oanei s-a zguduit atunci când, întâmplător, a dat nas în nas cu Andrei pe stradă. De aici, toate au mers pe repede înainte, ca pe un montagne russe, care ameninţa să spulbere tot ceea ce Oana reuşise să construiască după despărţirea de Andrei. De ce Oana şi Andrei s-au despărţit? Ce se întâmplă cu ei după marea revedere? Cum arată vieţile lor la mulţi ani după despărţire? Ajung ei să fie împreună sau separaţi pentru totdeauna? Toate răspunsurile le găsiţi în carte. Când vă apucaţi de ea, luaţi cu voi o pătură şi neapărat nişte batiste.

Vă recomand cartea cu drag!

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.