Recomandă o carte (#8/2021): „Sub niqabul meu”

Titlu: „Sub niqabul meu”

Autor: Zeina, Djenane Kareh Tager

Zeina este pseudonimul unei tinere musulmane născută și crescută într-o suburbie din Franța, într-o familie musulmană tradițională. La începutul anilor 1990, mergea la o școală publică și era prezentă la toate orele. În mod firesc pentru comunitatea din care făcea parte, în liceu își petrecea timpul cu cele 4-5 fete musulmane din clasa ei. Stilul ei de viață era complet diferit de cel al franțuzoaicelor de-o vârstă cu ea. Trăia după tradiția și principiile musulmane într-o țară care prețuia libertatea de orice fel. 

Până la căsătorie, Zeina și-a perceput viața ca având o traiectorie firească. Însă, după căsătorie, totul s-a schimbat. 

„Am renunțat la serviciu, am născut, am rămas acasă. Am fost felicitată iar și iar de soț, de familie. De toată lumea, cu o singură excepție: bătrânul meu unchi, „necredinciosul”, care se încăpățâna să rămână tăcut.”

Zeina devenise mândria familiei, un exemplu pentru comunitatea musulmană: își acoperea capul, avea grijă de copil și de soț. Nu a fost de ajuns să-și acopere capul. Acela a fost doar începutul. Apoi, sub presiunile soțului fundamentalist, și-a ascuns, întâi, corpul, apoi fața, chiar și ochii, devenind doar o umbră a fetei dinainte, un obiect fără voință, fără demnitate, fără identitate. A făcut tot ceea ce i s-a cerut, a renunțat la slujbă, nu a mai condus mașina, s-a îmbrăcat așa cum i s-a cerut, s-a izolat de lume, dar asta nu era de ajuns. Atitudinea ei era o problemă. Era considerată prea exuberantă. A devenit o „bună musulmană”, dar ea nu se regăsea în ceea ce devenise, în ceea ce a fost constrânsă să devină. Fusese direcționată pe această „cale dreaptă” cu amenințări, jigniri și lovituri. Soțul ei îi devenise călău. 

„Nu știam că legea îi interzice să mă bată, nu știam că există legi care îi interzic soțului să-și bată soția. Nu învățasem asta la școală. Mi s-a spus, mult mai târziu, că asta se predă totuși în clasele mici, la orele de educație civică, dar nu-mi amintesc. Adevărul e că avem două culturi, una care ni se predă la școală, alta pe care o trăim acasă. Iar cultura de acasă o sufocă pe cea de la școală: aceasta este „adevărata” cultură, singura pe care ni se cere să o adoptăm, restul este doar o formalitate.”

Teama de lovituri, obsesia dezonoarei și a păcatului o condamnau la tăcere, supunere și izolare, la anularea propriei persoane. 

„Nu mă imaginam în viitor, pentru că n-aveam planuri, poate doar să nu ratez ora ieșirii de la școală a copilului. Și n-aveam viitor: ziua de mâine semăna foarte mult cu cea de azi, iar ziua de azi era deja foarte greu de suportat. Mă aflam în închisoare pe viață, o închisoare în care nu se întâmpla niciodată nimic, nici a doua zi, nici în zilele următoare. În închisoare sub niqabul meu, pe care îl țineam întotdeauna la îndemână, în cazul în care ar fi venit cineva să sune la ușă în absența soțului meu.”

În cele din urmă, cu ajutorul unei vecine, Zeina se revoltă și își găsește curajul să fugă, expunându-se amenințărilor și posibilității de a fi pedepsită cu moartea. Fuga nu i-a adus liniște și eliberare, pentru că s-a lovit de alte situații care au ținut-o prizonieră, dar într-un alt mod. Și-a găsit puterea să lupte, să nu se dea bătută și astăzi se redefinește ca persoană continuând să-și practice religia, dar într-un mod care i se potrivește, intim, fără să și-o arate în mod ostentativ. În ciuda disprețului rudelor ei și a respingerii, a decis să-și spună povestea, să împărtășească iadul pe care l-a trăit și lupta pe care a dus-o pentru a se regăsi. 

„Surorile mele, nu știu dacă astăzi mă mai respectați. Probabil că nu. Poate mă și blestemați. Dar pe mine mă respectați sau niqabul pe care îl purtam? Știți oare ce era sub niqab? Nu, fiindcă regula pe care am respectat-o cu voi ne impunea să dispărem, să ne pierdem numele și identitatea ca să nu mai fim decât un văl integral. Nu mă respectați pe mine, respectați ce reprezentam, simbolul islamului vostru. 

Eu mi-am luat înapoi numele și identitatea. Și sunt respectată astăzi, de colegii de serviciu și de noile mele prietene, pentru ceea ce sunt eu, Zeina. În fiecare clipă a noii mele vieți îmi zic că Allah este într-adevăr cu mine. Nu vi se pare că măcar atâta lucru pot să fac ca să-l mulțumesc pentru ce mi-a oferit?”

Citind cartea, m-am întrebat oare câte Zeina or fi pe lume, ascunse sub niqab sau cu părul în vânt, condamnate la izolare sub pretextul religiei sau de autoritatea bărbatului, obligate să renunțe la ceea ce sunt sub ploi de lovituri ori sub amenințări. Mi-aș dori să cred că poveștile acestea, cum este cea a Zeinei, sunt cazuri izolate, dar mă îndoiesc. Statisticile nu le pot cuprinde pe toate pentru că unele povești nu se fac niciodată auzite.