Ia să vă văd! Care este prima întrebare pe care o pun copiii voştri după ce se trezesc, în creierii dimineţii, cu ochii abia deschişi şi cu vocea încă nedreasă?
Fiică-mea întreabă în fiecare dimineață același lucru. Se întâmplă să mai pună întrebarea sub alte forme ori să mărească intervalul în care o adresează, de la 30 de secunde de la trezire la 60, maximum la 90 de secunde. Esența e aceeași. Aceeași curiozitate o are în fiecare dimineață: “Ce mâncăm, mami?”; “Ce ai pregătit bun?”.
Înțelegeți acum de ce găsiți pe blog atâtea budinci și rețete potrivite pentru micul dejun? Pentru că nu pot să fiu nepregătită sau ezitantă. Rar îmi aloc dreptul să fiu spontană şi micul dejun să fie pregătit într-un freestyle desăvârşit. De la prima oră a dimineții trebuie să recit meniul, cu seriozitate și siguranță de sine. Altfel e posibil să stric zenul copilul încă de la trezire și ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc dimineața.
După întrebarea ce mâncăm, neapărat trebuie să țin pasul cu ea, la propriu, pentru că micul dejun n-am voie să-l pregătesc singură, ci doar cu ajutorul ei. Scaunul trebuie să fie neapărat lipit de mobila din bucătărie şi nici măcar un milimentru nu poate fi îndepărtat de aceasta. Trebuie să se caţere, neapărat în pijamale, şi să se ridice la nivelul blatului din bucătărie. De acolo începe treaba. Dacă e ceva de turnat, toarnă cu mine. Dacă e de amestecat, mă întreabă „Te ajut să amesteci?”. Dacă e de gustat, acolo lucrurile se complică. Gustatul e un fel de mâncat, un fel de aperitiv înainte de felul principal. Nu contează că e vorba de acelaşi preparat. Printre toate acestea, primesc şi cel puţin 10 de ce-uri, în 10 minute, care nu acceptă răspunsuri neclare, scurte sau evazive.
Ştiţi de ce-mi plac mie dimineţile astea? Nu neapărat că am un copil care mănâncă aproape tot ce-i fac. Ştiu că articolul ăsta atinge o coardă sensibilă în cazul mamelor ai căror copii refuză vehement mâncarea oricât ar fi de bună, de caldă, de rece, de moale, de tare, de colorată ori monocromă, cu decoruri sau forme, cu forme de animale sau cu cifre decupate. Dar să ştiţi că nu-i chiar simplu să ai un copil care mănâncă. Inevitabil mă întreb dacă nu mănână prea mult. Dar altele îmi sunt motivele care îmi înseninează dimineţile. Îmi plac dimineaţile, pentru că sunt momentele mele egoiste, în echipă de 2, mamă şi fiică, noi două implicate într-o activitate de la prima oră a dimineţii, un prilej de conectare. Avem un motiv sănătos să ne începem ziua cu un schimb de zâmbete, de energii, de priviri, de atingeri. Pentru că sunt momentele acelea de complicitate la care am visat, dar nu ştiam cum arată ori cum trebuia să le conturez. Şi nici nu m-am străduit prea tare. Am lăsat ca lucrurile să vină de la sine. Ea a întrebat, eu am răspuns. Ea a fost curioasă, eu i-am hrănit curiozitatea. Ea şi-a oferit ajutorul, eu l-am acceptat. Şi astăzi pregătim micul dejun împreună, noi două, ca fetele. 🙂
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Fata mea de 3 ani jumătate se scoala si intreaba daca ma joc cu ea! 😂. Rare zilele cand se trezeste cu foame. Dar la fel ca voi, o implic în pregătirea micului dejun. La fel, are o plăcere să stea lângă mine, suita pe scaunelul ei, sa privească la ce gătesc si, evident, trebuie sa ii dau si ei ceva sa faca 😁. Sunt momente frumoase.
Vrea să fie direct în acțiune, de dimineață. :))
Ce dragut! 🙂 aceaste sunt momente de neuitat.
Să ştii! Mă bucur că le am scrise, unele dintre ele, şi mi le pot reaminti peste ani.