Weekend-ul trecut, mai exact sâmbătă, am fost în parc atât dimineaţa, cât şi dupămasa. Nimic neobişnuit atâta timp cât ne permite vremea. În schimb, pentru mine, în capul meu de mamă, e neobişnuit să văd părinţi absorbiţi de ecrane în timp ce copilul se joacă, se caţără, mănâncă nisip, coboară pe burtă, cu capul înainte pe tobogan. Cum fac să butoneze liniştiţi în timp ce copilul face pe acrobatul sau pe exploratorul?
De dimineaţă o mamă „îşi supraveghea” cei doi copii. Se balansa într-un leagăn în timp ce cel mare zburda pe lângă ea şi cea mică, sub doi ani, dispăruse din raza ei vizuală. Mama îi zâmbea cu jind ecranului. Dă cu ochii de cea mică şi o urmăreşte teleghidată de acelaşi ecran. Pe o bancă o altă mamă era absorbită de taste. Copilul era şi el pe undeva. Nici ea nu ştia unde.
Dupămasa, într-un alt parc, situaţia era similară. O mamă vine în parc cu doi copii, un băieţel de vreo 4-5 ani şi o fetiţă cam de vârsta Antoniei. Nu ajunge bine că-şi plasează copiii la groapa de nisip, se aşează confortabil pe bancă, îşi scoate telefonul şi de acolo … Dumnezeu cu mila dacă vreun odor păţeşte ceva. De ce atâta stres dacă sunt alte mame care se descurcă să supravegheze 3 copii, deşi au născut numai unul?! Dacă vă întrebaţi cine-i fraiera, confirm. Antonia se juca pe lângă ei. Dacă văd că pe un alt copil îl paşte un pericol, nu pot sta indiferentă, dar nici nu pot înţelege cum mama n-are nicio reacţie. I-a lipsit şi atunci când copiii au luat-o la goană până în partea opusă a parcului unde nu-i vedea şi nu-i auzea. Culmea, nu s-a deplasat să-i caute, ci s-a oprit din butonat să schimbe o vorbă cu o altă doamnă.
Antonia a cerut în leagăn. În leagănul vecin era un copil cam de-o seamă cu ea. Tatăl îşi împingea mecanic copilul. Era pierdut cu ochii în telefon. A ratat câteva zâmbete calde şi ştirbe. Nu-i bai! Le-am prins eu din zbor şi i-am şi trimis câteva înapoi copilului … ale mele erau cu dinţi :). Acelaşi tată se mută pe bancă, cu acelaşi telefon, lăsându-şi acelaşi copil să-şi facă de lucru la groapa de nisip.
Poate o să-mi spuneţi că nu-i treaba mea ce fac alţi părinţi când ies cu copiii în parc. Ei bine, oarecum e şi treaba mea tocmai pentru că eu îmi supraveghez copilul, dar n-am nici obligaţia şi nici dispoziţia necesară să-l supraveghez şi pe al altuia. N-am puterea necesară să îi spun ce să facă ori cum să facă. Şi nici nu aş face-o dacă acţiunile lui nu ar avea un impact direct asupra Antoniei, de exemplu picioare în capul ei în timp ce urcă pe tobogan, să i se bage alt copil de 10 ori în faţă în timp ce stă la coadă pentru că eu nu-i sunt mamă respectivului încât să-i explic că ar trebui să aştepte în rând ca şi ceilalţi copii, să i se ia jucăriile la groapa de nisip şi să mă lovesc de refuzul de a-i fi restituite după ce îmi rog copilul să aştepte şi să împartă.
Mi greu să înţeleg cum pot fi unii atât de relaxaţi şi liniştiţi când îşi pierd copilul din raza vizuală. Pentru mine e una dintre cele mai mari temeri. Asta îmi aduce aminte de un video pe care l-am văzut de curând. De fapt, este un experiment cum poţi răpi un copil din parc, de sub nasul părintelui în timp ce acesta este pierdut printre taste. Mă întreb dacă părinţii care ies în parc cu telefonul copilul sunt conştienţi de pericolele acestea sau îşi imaginează că trăiesc într-o lume de basm în care asemenea lucruri nu există? Ori îşi spun: „Mie nu mi se poate întâmpla”. Vă rog să nu mă luaţi drept mamă paranoică, dar parcul e terenul de joacă ideal al pedofililor şi al altor debili mintal. Şi credeţi-mă că aceştia nu scad numeric, din păcate. Apoi, putem lua scenariul căzăturilor nefericite. Este suficient să se întâmple o singură dată. Să nu credeţi că stau în sufletul Antoniei atunci când ieşim în parc, dar o observ şi sunt aproape de ea în cazul în care mă solicită. Uneori vrea să fie cu alţi copii, iar alteori vrea să fie cu mine. Eu sunt acolo indiferent de situaţie şi vreau să simtă asta.
Un copil al cărui părinte nu reacţionează atunci când i se cere atenţia, va înceta să o mai ceară. Va şti că oricum mama şi tata nu răspund aşa că ce rost are să le mai atragă atenţia. Astfel, încet, cu cărămizi mici, dar sigure se construieşte zidul tăcerii. Copilul ăla vrea timp cu părintele, nu cu părintele şi telefonul pentru că în restul zilei bănuiesc că are parte de destule ecrane şi de prea puţine momente adevărate cu mama şi/sau cu tatăl.
Aveţi grijă de copiii voştri atât fizic, cât şi emoţional!
Prima poveste din parc o găsiţi aici.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursa foto: Pixabay