Parcul şi poveştile lui (I)

La un moment dat, am scris câteva statusuri pe facebook în care vă povesteam întâmplări pe care le-am văzut în parc. Îmi dau seama că, odată cu vremea care se dezmorţeşte, voi vedea din ce în ce mai multe. În lumea mea ideală, mi-aş dori să văd cât mai multe exemple pozitive. Din păcate, lucrurile nu sunt mereu aşa, ba chiar văd mai multe exemple de „aşa nu”. Totuşi, cred că avem câte ceva de învăţat atât din exemplele pozitive, cât şi din cele negative de care ne lovim zilnic.

Astăzi am fost cu Antonia în parc. Dacă în urmă cu câteva săptămâni eram doar noi două la locul de joacă, astăzi era chiar multă lume, semn că soarele îi scoate pe oameni din casă. Am văzut o scenă care mi-a dat fiori şi mi-a acaparat toate gândurile din această seară. Un băieţel puţin trecut de doi ani se juca la groapa de nisip. Voia cu insistenţă să aibă jucăria unui alt copil. Ştiţi voi că la această vârstă e mai interesant tot ceea ce au ceilalţi. Mama a hotărât să-i smulgă jucăria din mână şi să plece acasă fără prea multe explicaţii. Copilul s-a pus pe plâns bineînţeles şi a refuzat să plece. Mama s-a îndepărtat şi a lăsat-o pe bunică să gestioneze situaţia sub privirile amuţite ale celorlalţi părinţi. Nu privirile din jur sunt de reţinut, ci reacţia violentă a bunicii. L-a înşfăcat pe copil de ambele mâini şi i-a spus pe un ton ridicat:

„Ce, mă?! Tu nu ai jucării acasă?! Ce-ţi trebuie jucăriile altuia?! Dacă nu te mişti să mergem acasă în momentul ăsta, chem poliţia. Şi vine poliţia să te ia şi nu o să o mai vezi niciodată pe maică-ta! Niciodată, m-ai auzit?”

Copilul continua să plângă neconsolat cu privirea spre mama care asista la muştruluire din depărtare. Eram la doi paşi de ei. Am avut un amalgam de sentimente: fiori reci, piele de găină şi o furie interioară care urca şi înfierbânta fiorii ăia reci. Cuvintele bunicii vi le redau mot-a-mot. Nu îmi este greu să o fac pentru că nu au avut nevoie de nicio traducere. Doamna striga vorbea o română perfectă.

„Aaa … nu vii? Stai că scot eu acum telefonul şi sun la poliţie. Chiar vrei să sun la poliţie şi să nu o mai vezi?”

Copilul era cuprins de spaimă şi spunea un „Nuuu” prelung şi disperat. Mă cuprind aceeaşi fiori şi mă încearcă aceleaşi sentimente acum când vă scriu. Am vrut să îi spun doamnei vreo două vorbe, dar ceva m-a oprit. Pe de-o parte, mă bucur că nu am făcut-o pentru că nu ştiu cum ar fi reacţionat şi în faţa Antoniei nu cred că este potrivit să mă bat în replici cu lumea din parc. Pe de altă parte, îmi pare rău că am rămas mută. Poate ar fi înţeles că reacţia ei are repercusiuni adânci în sufletul copilului. Vă spun sincer că n-am ştiut cum să reacţionez. N-am mai fost bună de nimic. A mai şi venit un bunic care îşi ruga nepoata să lase băieţelul să se dea primul pe tobogan. Băieţelul era Antonia! Cred că am avut un ton tăios când i-am spus că e fetiţă. A rămas mirat omul! O căciulă albă cu fundiţă, o geacă galbenă, un pantalon albastru ca un jeans prespălat şi nişte bocanci roz iar i-au schimbat sexul.

Revenind la bunică şi la scena violentă, sunt sigură că lucrurile se puteau gestiona mai blând, mai cald şi mai bine. Este adevărat că ne putem ieşi din pepeni în faţa copilului care pare să nu mai audă ce încercăm să-i spunem. Însă lui nu i s-a spus. I s-a strigat. Şi, până la urmă, care este rolul bunicii? Pentru mine, bunicile mele erau sursele mele de răsfăţ. Am fost şi dojenită, însă cu o blândeţe specifică lor. Când mă gândesc la ele, le asociez cu blândeţe, căldură, mult ţinut în braţe, plăcinte, clătite, plimbat de mână. Nicidecum cu ţipete ori cu ameninţări. Şi cum îi poţi spune unui copil care abia descoperă lumea că nu-şi va mai vedea mama pentru că a luat jucăria unui alt copil? Ce suflet ai încât să spulberi reperul lui de siguranţă şi să îi instalezi în suflet frica de a-şi pierde mama? Şi cum poate o mamă să asiste la un asemenea comportament care îl are ca ţintă pe propriul ei copil? Pentru mine sunt întrebări fără răspuns. Şi îmi e milă de sufletul copilului respectiv. Cuvintele cântăresc greu în relaţia cu cei din jur şi cu atât mai mult când este vorba de un copil. Cuvintele sunt puternice. Influenţează comportamente, modelează oameni şi schimbă vieţi.

Îmi doresc ca următoarea poveste din parc să fie pozitivă, chiar îmi doresc.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Sursa foto: Pixabay