O călătorie a sufletelor. Povestea unei mame de copil prematur.

Pe Cristina o cunosc de vreo 4 ani. Vorbeşte blând, inteligent, are zâmbetul cald şi privirea luminoasă. Mi-a părut mereu o femeie puternică şi pozitivă, mereu dispusă să le dea celorlalţi o mână de ajutor. Acum aproape 2 ani, viaţa a supus-o unei grele încercări, moartea fratelui ei, dar tot atunci viaţa i-a oferit cel mai preţios dar, o minune de copil care creştea în pântecul ei. Din păcate, sarcina, naşterea şi perioada de după naştere nu au fost chiar uşor de trăit. Am rugat-o să-şi împărtăşească povestea. Vă sfătuiesc să aveţi o batistă la îndemână pentru că urmează rânduri încărcate de emoţie.

 

---

Sunt multe ziceri, dar adevarata însemnătate cred că o aflăm de abia atunci când experimentăm situaţia.

Povestea omuleţului meu începe la 6 zile după ce fratele meu a plecat. Îmi doream copii, dar aşteptam mereu momentul potrivit. Mă gândeam că sigur voi simţi când este timpul. Cert este că la 30 de ani, pe atunci, nu consideram că sunt în acel punct, cu atât mai mult cu cât sufletul meu era spulberat.

Absolut că în acea perioadă toată atenţia, gândurile, iubirea, speranţa erau îndreptate spre fratele meu. Habar nu aveam de nimic altceva. De abia dupa câteva zile după deces, am realizat că îmi întârziase ciclul. Mi-am cumpărat două teste, unul să îl fac atunci pentru că vroiam să ştiu ceva, orice, şi celălalt pentru dimineaţa următoare. L-am făcut pe primul şi nu am aşteptat cele 5 minute, ci mult mai puţin. Două linii au apărut aproape instant. Am fost şocată gândindu-mă: „Aiaiaiaiii, sunt chiar atât de însărcinată?!?”

A urmat o perioada tare ciudată. Multă iubire venea spre mine, dar eu eram prea îndurerată să o cuprind pe toată. Mi se tot spunea să nu mai plâng, să am grijă de mine şi de bebe, că îmi simte tristeţea. E uşor de dat sfaturi!

La 24 de săptămâni de sarcină am plecat în vacanţă, o lună. A fost bine. M-am bucurat de soare, de locuri, de linişte.

După ce ne-am întors din vacanţă, sarcina avea 28 de săptămâni, moment din care bebe a început să nu mai crească cum ar fi trebuit. Medicul pe care l-am ales, l-am ales în urma recomandărilor şi pentru că este omul unei singure clinici, private. Am vrut să nasc la privat. Medicul mi-a spus exact cum vor decurge lucrurile, cât îi va fi bine lui bebe în burtică şi că voi face cezariană. Termenul limită dat de ea a fost 36 de săptămâni. În aceste 8 săptămâni, aproape în fiecare săptămână făceam câte o ecografie şi monitorizare. Am mers inclusiv la şeful spitalului de stat, în cazul în care urma să nasc mai devreme de 36 de săptămâni, clar aş fi avut nevoie de sprijinul lui. Tot el, pe la 35 de săptămâni mi-a spus că bebe are 2 kg, şi nu mai puţin cum mi se spusese.

Ştiind cum vor decurge lucrurile, medicul meu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca bebe şi cu mine să fim bine. Am făcut câteva ture de dexametazonă pentru maturarea plămânilor. Se administrează intramuscular, în fesieri. Doare. Doare tare. Modalitatea mea de coping era râsul. Intram în salon râzând şi ieşeam la fel doar că mai şi şchiopătam puţin fiindcă durerea cobora în picior pentru vreo 20 de minute. Vreo trei zile după aveam arsuri gastrice, destul de puternice. Toate acestea le-am înfruntat ştiind că îi for face bine fetiţei.

La 35 de săptămâni, sâmbăta dimineaţa m-am trezit speriată pentru că dormisem. Dormisem fiindcă bebe nu s-a prea mişcat. Am plecat la clinică şi într-adevăr avea momente de bradicardie cu tahicardie. Am stat cam jumătate de zi acolo sub supraveghere. După ce bebe s-a stabilizat şi medicul a considerat că nu este în pericol, am plecat acasă. Dupa fix încă o săptămână, scenariul s-a repetat, moment în care am revenit la clinică şi am cerut să rămân internată peste noapte. Din 4 în 4 ore venea asistenta să mă pună la monitor. A doua zi dimineaţa medicul mi-a spus că cel mai bine este să scoată bebeluşul fiindcă altfel nimic bun nu se va întâmpla. Mi-am dat acordul. Era duminică. Septembrie 13. La ora 13:10 am făcut cunoştinţă cu cel mai minunat omuleţ, fetiţa mea. Nu a avut nicio complicaţie a prematurităţii, doar o hipoglicemie tranzitorie. Era mai micuţă decât la măsurătorile date de ecograf. 1600 g şi 46 cm. Nota 9. După ce au curăţat-o mi-au adus-o să o iubesc puţin, puţin puţin. Era mică, dar mie nu mi se părea. A doua zi am fost transferată în salon. Atunci am început să cer ajutorul asistentelor pentru alăptare.

Înainte să nasc credeam că procesul de alăptare, mai bine zis controlul alăptarii, îmi aparţine. Acum nu mai cred asta. Aveam această impresie prin prisma experienţelor diverse ale amicelor: „alăptează că e cel mai bine şi mai uşor”, „alăptează, dar nu prea mult ca să nu fie dependent copilul de tine şi să nu mai poţi face altceva”. Fiind medic stomatolog, majoritatea colegelor s-au întors la muncă dupa o lună, două, maxim trei după naştere. Mai credeam că eu controlez alăptarea şii prin faptul că eu îmi făceam programul la pompă şi eram convinsă că atâta timp cât sunt conştiincioasă şi tot la trei ore zi/noapte scot lapte, nu voi rămâne fără şi voi putea face asta luni la rând. Nici partea asta nu a decurs chiar aşa. Fetiţa avea nevoie să crească, repede. Procesul de hrănire nu trebuia să dureze mult şi nu trebuia să o obosească. Avea nevoie de resurse de energie. Am început cu pompa manuală. După două zile de pompat mi-au obosit mâinile şi nu o mai făceam cu drag. Am trecut pe pompă electrică unică. Într-o săptămână era şi aceasta depăşită. Îmi lua mult timp să scot din ambii sâni, astfel m-am upgradat la dublă electrică.

Am convenit cu medicul că voi sta în spital oricât va fi nevoie, alături de fetiţă. Nu am rezistat mai mult de o săptămână. Fetiţa a stat în total 3. Deşi, în aparenţă, aveam tot comfortul: asistente peste asistente care aveau grijă de mine, mâncare de trei ori pe zi, prezenţa medicului ginecolog şi a neonatologului constantă, eram singură în salon astfel încât nu deranjam pe nimeni cu programul de pompa, aveam nevoie de linişte sufletească şi de iubire. Le puteam avea doar în casa mea ca să pot merge mai departe şi să înfrunt totul pentru omuleţ. M-am cerut acasă după o săptămână. Mă simţeam cea mai slabă persoană, pentru că nu puteam să văd esenţa şi scopul meu acolo, că sunt în stare să îmi las copilul şi eu să caut confortul. Ulterior, am înteles, fiindcă m-a preocupat reacţia mea mult timp şi am căutat răspunsuri, că a fost alegerea optimă. Pentru ca bebeluşului să îi fie bine, mama trebuie să fie bine. Este o sinergie perfectă. M-am iertat.

Ajunsă acasă am continuat ritualul şi programul. Eram un mic roboţel care se punea la pompă, apoi notam ora şi ziua recoltării, etichetam. Excesul îl puneam la congelator. Mergeam apoi la spital şi duceam sufertaşul. Înmânam recipientele pline şi le primeam pe cele goale. Fetiţa păpa bine. Medicii cu care mă întâlneam pe holuri mă felicitau constant pentru stăruinţă. Mie mi se părea naturală, ca este minimum de efort pe care îl pot depune pentru omuleţ. La fiecare vizită stăteam în medie o oră jumătate. O ţineam în braţe, o legănam, o adulmecam, o iubeam. Încet a prins putere şi i-am făcut cunoştinţă cu sânul. Chiar dacă de la naştere trecuseră două săptămâni şi ea mânca doar din biberon, a ştiu exact ce are de făcut. Mi s-a părut fantastic. Fiindcă trei săptămâni am făcut acest exerciţiu şi program şi ştiam exact cât mănâncă, atunci când am ajuns acasă am fost copleşită. Nu a durat mult şi a început să scadă şi lactaţia. Am restabilit-o destul de uşor. Peste încă trei săptămâni a scăzut dramatic, fapt pentru care am început completarea cu lapte praf. Mai bine zis completam cu lapte de mamă pentru că lapte praf mânca în proporţie de 80%. Atunci a fost momentul în care am apelat la un consultant în alăptare şi, cu puţin ghidaj, am reuşit să inversez proporţiile. Fetiţa tot nu păpa de la sân. Oricum credeam că nici nu mai este interesată. Într-o noapte, eu mă tot zvârcoleam de durere fiindcă mi se blocase un canal, s-a trezit fetiţa de foame. Am luat-o în braţe să se liniştească şi eu, acelaşi roboţel, să îi încălzesc laptele. Fetiţa se tot freca cu năsucul de bluza mea şi atunci mi-am zis că hai să văd ce se întâmplă. S-a întâmplat ceva extraordinar. A supt cu atâta dorinţă şi plăcere, şi corect, şi bonus mi-a desfundat canalele, că a doua zi am şi început procesul de readucere la sân.

Noaptea, cât stăteam la pompă, citeam. Atunci am „scărpinat” toată informaţia de pe grupul „Alăptează!”, dar şi parte din mărturiile mămicilor. Mi-am comandat cărţi. Citeam fiindcă îmi doream, citeam şi ca să nu adorm. Alăptez în continuare, fetiţa are 1 an şi 9 luni.

În prezent sunt 8 medici care îi verifică evoluţia: pediatri, oftalmolog, gastro-enterolog, cardiolog, neurolog, medic de familie. Din punct de vedere neuro-motor nu are şi nu a avut nicio întârziere, ba din contră, este peste nivelul ei. Greutatea însă este cea care îmi dă de furcă. Cu toate că analizele îi ies mereu bine şi nu are niciun fel de intoleranţă, alergie, afecţiune metabolică, endocrinologică, ia destul de anevoios în greutate. Mă bucur de fiecare sutiță de grame. O cântăresc încă, nu doar o dată pe lună. E un fel de validare a efortului. E necesar. Medicii nu au un raspuns concret de ce nu recuperează mai bine. Acesta este ritmul ei. Uneori este frustrant, alteori sunt foarte degajată şi îi înţeleg şi îi accept ritmul creşterii.

Mereu am spus că fetiţa mea mănâncă diversificat, dar nu cantitate mare. În cazul nostru, asta e şi esenţa.

Diversificarea am început-o la 7 luni (6 corectate) atunci când stătea bine în funduleţ. Mereu am lăsat-o pe ea să mănânce singură. Luni la rând era un dezastru zona mesei şi ea pictată toată. Deşi sunt „puţin” OCD când vine vorba de curăţenie, am considerat că acestă metodă o va face să înţeleagă rostul mâncării, textura, temperatura, astfel că acum, mănâncă exact când vrea, cât vrea, singură, şi cere când îi este foame. Cere fructe, legume, alune, nuci pentru că sunt mereu la vedere, dar cu plăcere mănâncă şi proteinele de orice natură. Mă declar mulţumită.

Prematurul meu e special şi cred că toţi sunt. Au o tărie şi o putere pe care nu o credeam posibilă într-un trupuşor atât de mic. Eu o cresc pe ea şi ea pe mine.

A venit exact când trebuia. Sunt un om al trăirilor. Mă hrănesc cu dragoste. Vindecarea sufletului meu este ea. O copleşesc cu dragoste şi ea face la fel. Suntem inter-dependente.

Uneori, gândurile negre mai pun stăpânire pe judecata mea şi e greu, am temeri sporite din cauza faptului că e prematur. Vizitele periodice la medici mă mai liniştesc.

Am învăţat să iau lucrurile aşa cum vin, atunci când vin. „De ce? „nu este o întrebare sănătoasă în aceste cazuri şi o evit.

Dacă aveţi copii născuţi prematur, cu siguranţă povestea voastră este plină de emoţii. Cum a fost experienţa voastră?

 

Alte poveşti despre mame ca şi tine:

Mama de toddler şi gemeni

Mama care a avut curajul să lase cariera pentru copii şi pasiune

Mama care a lăsat Occidentul pentru a-şi creşte copilul în România

Povestea unei relactări care a continuat cu alăptarea în tandem