„Și pe când al 2-lea copil?” Primesc întrebarea asta de mai bine de 5 ani, de când nici nu începusem bine diversificarea Antoniei. Când ieșeam în lume, o primeam des. Semi izolarea în care am trăit a mai oprit gurile curioșilor. Dar permiteți-mi să încep cu o pățanie.
Toamna lui 2017. Eram proaspăt întorși în România. Verișoara mea mă rugase să-i ridic o mașinuță ori tricicletă (nu mai rețin exact) cumpărată de pe Olx. Proprietara produsului, să-i spunem Maria, era din Cluj, iar verișoara mea locuia la mai bine de 100 de km.
M-am întâlnit cu Maria într-o parcare. Facem cunoștință și, în timp ce eu deschideam portbagajul mașinii (unde era un cărucior pentru păpuși), Maria mă întreabă dacă am copii. Îi spun că am o fetiță de aproape 2 ani și jumătate. Ea îmi face urările de complezență și-mi trântește întrebarea:
„Și pe când îi faceți un frățior sau o surioară?”
Cred că am bulbucat vizibil ochii. Mi se părea absurd să primesc astfel de întrebare de la cineva cu care nu făcusem cunoștință de nici 5 minute, dar am încercat să răspund politicos.
„Frățiorul nu este încă în plan. Vom vedea ce ne rezervă viitorul.”
Dar Maria voia să îmi bage cu orice preț mințile în cap.
„Treaba dumneavoastră, dar nu e bine să lăsăm copiii singuri pe lume. Părinții mor și ei rămân ai nimănui.”
Eu tot nu înțelegeam cum femeia asta necunoscută îmi dădea mie sfaturi de parcă îmi știa tot istoricul. Pe un ton posibil tăios, i-am răspuns:
„Eu fac al doilea copil ca primul să nu fie singur. Eu mai am până mor și, până atunci, copilul e adult, cu independența câștigată. Nu-i musai să facem toți câte 2 copii. Eu și soțul am fost singuri la părinți și n-am murit. Suntem bine, sănătoși.”
Când mi-am terminat propoziția, am avut senzația că parcă aș fi încercat să-mi justific alegerea, dar Maria, pe un ton disprețuitor, mi-a întrerupt brusc gândurile:
„Așa sunteți voi, astea egoiste. De la o poștă se vede că ești o egoistă. Numai o egoistă poate gândi așa.”
Nu-mi venea să cred cu câtă ușurință am fost judecată și condamnată. Nu aveam pentru ce să continui discuția. I-am mulțumit pentru „compliment”, pentru produs, i-am urat o zi bună și dusă am fost.
În continuare cred că nu facem mai mulți copii pentru ca primul să nu fie singur pe lume. Știu atâtea de cazuri de frați care nu prea au treabă unii cu alții, așa cum cunosc și cazuri în care frații țin aproape unul de altul. Cred că, până la urmă, este o loterie. Deci, pentru mine/noi, pică ideea conform căreia e bine să faci mai mulți copii pentru ca ei să nu fie singuri pe lume.
Să reiau ideea conform căreia nu toate cuplurile fac 2 copii, unele nici măcar unul și ambele variante sunt ok (din punctul meu de vedere). Alegerea de a face sau nu copii, de a face un copil sau mai mulți este una extrem de personală care nu ar trebui să privească pe nimeni în afară de cei 2 oameni direct vizați.
De ce un cuplu ar trebui să își justifice alegerea de a avea sau nu copii ori numărul copiilor pe care partenerii și-i doresc? De ce această curiozitate a lumii de a ști ce vrea x sau y în această privință? De ce această presiune a societății de a avea 2 copii „ca să se aibă unul pe altul”? De ce această societatea portretizează familia perfectă ca având 2 copii, fată și băiat, în mod ideal? Îmi e greu să găsesc răspunsurile potrivite la aceste întrebări, dar știu că, dincolo de alegeri asumate și întrebări aparent nevinovate, se pot ascunde răni, dureri, traume. Înainte de a pune întrebări, gândiți lucrurile și din alte perspective, de exemplu:
- O problemă medicală care îi împiedică pe cei 2 să aibă (încă) un copil.
- O naștere traumatizantă ori un debut dificil al vieții în 3 fac ca mama/tatăl să nu-și mai dorească un al doilea copil. Și nu, nu este vorba de egoism.
- O situație de cuplu dificilă, nesigură îi face pe parteneri să nu mai aducă (încă) un copil pe lume.
Antonia are 6 ani. Ultima dată am fost întrebată când vine bebe 2 în urmă cu 2 săptămâni. Am devenit destul de imună la această întrebare. Am încetat să explic, să mă justific. Dar sunt sigură că pentru alții presiunea copilului/celui de-al 2-lea copil este o treabă extrem de inconfortabilă, chiar dureroasă. Așa că …
… încetați să puneți întrebări incomode!
… încetați să vă comportați de parcă cineva vă datorează răspunsuri la întrebările voastre curioase!
… încetați să priviți lucrurile doar din perspectiva voastră!
… încetați să vă considerați perspectiva ca fiind cea corectă!
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Bravo!!! Bine punctat!! Am o bebelina de 1,8 ani si asta e întrebarea momentului. Le-am zis ca nu vreau sa deranjez actualul bebe cu un/o alta urlatoare:D.
Mă bucur că te regăsești în acest articol! 🙂
Îmi dau seama de ce reacții te lovești când dai replica asta. :))
Amen, sister! 🙂
🙂
Eu încă nu am devenit imună la întrebare. Fiind de 12 ani împreună, am tot auzit-o … dar la început nu durea … mă enerva, dar nu durea. Acum, când deja e ceva timp de când ne dorim și totuși nu s-a întâmplat, doare … înțeleg că unii întreabă pentru a face conversație, alții de drag pentru noi, dar oricum ai da-o, tot dificil e de primit.
Ana, îmi pare rău pentru tine! Nici nu vreau să mă gândesc cât de tare doare.
Te îmbrățișez!
Eu am pata pusa pe cei care se folosesc de copilul singur la parinti pentru a pune presiune. Nu-i asa ca mai vrei o surioara? I-ai spus lui mami si lui tati ca vrei un fratior?
Oh, da! Ai dreptate! La asta nu m-am gândit, deși am pățit-o și noi de câteva ori.
Pui greșit întrebarea,corect ar fi:de ce toți cei care au bani au mai mulți copii,nu trebuie să răspunzi e retorica
M-ai făcut să râd! :))
Probabil că există și considerentul financiar în unele situații, dar nu totul ține de bani, crede-mă. Cunosc oameni cu foarte mulți bani care au un singur copil. Alții, tot cu bani, au unul. L-ar fi vrut pe al doilea, dar natura nu a fost de partea lor. Știu și alții nu prea înstăriți cu 4 copii. Așadar, cred că am pus destul de corect problema. 🙂
Am 3 fetite , cea mica are doar 10 luni,aceleasi intrebari le-am primit mereu , iar acum avand 3 fetite s-a adus in discutie ca nu am si baiat, apoi mai in gluma mai in serios ca avem 3 pentru alocatie! Din punctul meu de vedere societatea v-a gasii mereu ceva de zis , mereu ceva care sa deranjeze cuplul, mamica samd
Este o vorba din batrani “Gura lumii nu o astupa nici pamantul” !
Faza cu alocația făcută de voi ca glumă sau venită din partea altora?
Da, există treaba asta cu „perechea” în mentalitatea colectivă. 🤦♀️
Este perfect cum va simțiți bine. Eventual ar fi necesară „o epidemie” care să facă un copil sau deloc, iar în 20 de ani, România se va numi RRomânia, apoi în următorii 30, dispare. Între timp, copiii care au fost singuri la părinți și-au devenit adulți, vor înota printre oameni bine-voitori. De asemenea o parte dintre părinții care nu mai fac al doilea copil, sunt ocupați să crească cifra de afaceri corporatiilor străine care scot banii din România, în timp ce natiile lor prospera si financiar si prin natalitate. Este perfect, doar un copil, viitor „corporatrist”, degeaba s-a straduit Ceaușescu și a și dat decret, am distrus tot ce a fost bun în țara asta. Eu personal, mi-aș fi dorit 3 copii cu aceeași femeie, doar că nu a fost așa, am două fetițe de care mă bucur, nu exclud deloc varianta încă vreunui strumf, daca Dumnezeu îngăduie.
Bineînțeles că este perfect fix așa cum își dorește fiecare cuplu sau cum se poate. Când spun cum se poate, nu mă gândesc la bani, ci la acele cupluri care au probleme de infertilitate.
Mi se pare lipsit de empatie să spui că cei cu un copil, o parte dintre ei, sunt preocupați să crească cifra de afaceri a corporațiilor străine. Cât despre demografie/rata natalității, cred că discuția e mult mai amplă și nu se rezumă doar la omul de rând. Nu cred că noi, părinți sau viitori părinți, aducem pe lume copii cu gândul de a crește/influența rata natalității.
Pe plan personal, am o fetiță minunată și niciodată am exclus posibilitatea de a avea un al doilea copil. Nu mi-am fixat un obiectiv în acest sens, câți copii să fac și nici nu cred că este un subiect pe care ar trebui să îl explic în fața altora. De aici pornește și scrierea acestui articol …
Fratele meu, oricum ai da-o nu e bine. Nu ești căsătorit, „când jucam la nunta?”, nu ai copii, „când faceți și voi un copil ca toți oamenii normali”, faci unul, „când vine fratele, surioara” 🤦♀️🤦♀️🤦♀️ ‘ai de capul meu, trebuie sa te 💩 în gura tuturor ca oricum orice ai face nu va fi niciodată destul!
Fix așa! Pentru că există o cultură a lui „trebuie” … să te căsătorești, să faci primul copil, apoi pe al doilea, etc. De parcă avem cu toții un parcurs standard. 🙂
E o gura de aer articolul. Mulțumesc!
Am o întrebare, acum după ce ai devenit imuna la întrebare, ce răspuns oferi? Eu ma blochez, nu vreau sa ma justific dar vreau sa ofer un răspuns care sa ii facă să nu mai pună întrebarea asta nimănui 😆 încă nu am găsit acel răspuns…
Mă bucur că te-ai regăsit!
Pur și simplu spun „vom vedea” și deviez subiectul. Depinde mult cine adresează întrebarea.
Poate că am fost prea politicoasă uneori. Aș fi putut să închei scurt acest tip de conversație. Mi-am dat seama că am tot dat explicații peste explicații, că ne-am justificat prea mult felul de gândi, perspectivele asupra lucrurilor, deși niciodată nu am exclus posibilitatea de a avea un al doilea copil.
Suntem o natie de bagaciosi in viata altuia. Nu vedem bsrna din ochiul nostru, dar ne uitam la paiul din ochiul altuia.
Fetita mea avea un an si 6 luni cand am ramas insarcinata cu al doilea copil ( primeam deja intrebarea de vreun an, desi aveam cezariana si nu aveam voie sa raman insarcinata prea repede dupa operatie). La aproape 3 luni sarcina s-a oprit din evolutie si am fost nevoita sa fac si chiuretaj, deci socul si durerea au fost mult mai mari. Nu stia multa lume de sarcina, dar nu cred ca trecusera 2 zile de la interventie cand m-am intalnit cu cineva care m-a „urecheat” ca nu mai fac un copil. Si am mai patit-o de atunci de multe ori, si desi au trecut aproape 5 luni, inca doare!
Oamenii isi dau inutil cu parerea despre ce ar fi mai bine pentru altii…fara sa se gandeasca la faptul ca, in fond, fiecare face ce vrea / poate cu viata lui!
Cred că oamenii sunt de mult feluri peste tot în lume, nu doar în România. Am avut câteva experiențe! 🙂
Îmi pare foarte rău pentru experiența ta! Te cred că doare … Vezi, pentru toate situațiile astea, mi se pare atât de delicat să pui întrebări atât de intime.
Bine punctat👏Si eu am un baietel de 6 ani, ne dorim mult al doilea copil, de aproape 2 ani inercam si nimic, acum urmez tratament, am infertilitate secundara, probleme medicale ne impiedica si este dureros cand unii te judeca si te tot intreaba sau mai rau ii spun copilului sa ne spuna ce el vrea frati, numai eu stiu cum ii explic ca acum nu se poate si ca asteptam, „inteligentii” arunca vorbe si pleaca dar pe noi ne afecteaza.🤦♀️
Andreea, îmi pare tare rău pentru situația cu care te confrunți! Mi se pare atât de lipsit de minte (să nu spun altfel) să folosești un copil în astfel de situații, ca o unealtă care să pună presiune … Pentru ce? Cu ce ajută pe cineva ca puiul tău să-și dorească frați și să îți ceară asta în mod insistent?! Cu absolut nimic, dar așa-i când oamenii n-au o viață a lor de care să se preocupe.
Îmi dau seama cât de greu îți este să-i explici copilului cum stau lucrurile!
Haha, eu si sotul avem alta abordare. 😄 Avem o fetita de 1.6 ani si nu mai vrem altul, a fost si este copilul perfect, ca bebelus nu am avut nicio problema nu ea, fara colici fara nopti albe si am zis ca nu vrem sa testam terenul si sa avem poate alt bebe care sa le aiba pe toate 😄 ne bucuram de liniste in 3.❤️❤️❤️
De luat în considerare abordarea voastră. :))