Să nu ne ascundem după deget: mamele trec prin perioade în care se simt singure, izolate, nervoase, stresate. Sunt lucruri pe care nu le înţelegeam când nu eram mamă. Mi se părea nejustificat să stai acasă 2 ani cu copilul. Le vedeam pe unele mai degrabă leneşe decât dedicate, dar niciodată nu mi-am dat cu părerea pentru că nu experimentasem aceeaşi situaţie şi tot ce ea implică. De când am devenit mamă mi s-au schimbat viziunile. Să stai acasă cu copilul e o decizie cu implicaţii serioase în creşterea şi educarea lui. Eşti acolo pentru el în orice moment din zi sau din noapte, îi oferi siguranţă, iubire necondiţionată, confort, îl îngrijeşti aşa cum nimeni altcineva nu ar putea să o facă şi îi surprinzi toate evoluţiile. Nu o faci câteva ore pe zi ca un job part-time, ci în permanenţă. Este foarte adevărat că simţi iubirea prin fiecare por şi fiecare achiziţie a copilului rămâne gravată în suflet, te împlineşte … ca mamă. Dar cum rămâne cu femeia?
Să fii mamă este minunat! Nu sunt cuvinte care să poată descrie toate sentimentele şi trăirile pe care le avem alături de puiul nostru. Dar există şi dimineţile alea grele, când trebuie să te ridici din pat după 2 ore de aţipeală, când ai vrea să te cufunzi în patul cald, dar copilul are nevoie de tine aptă, fresh şi plină de energie. Copilul nu-i un robot care să stea acolo unde îl pui, care să doarmă atunci când vrei tu sau să se oprească din plâns ca şi cum ai apăsa pe butonul OFF. Ce faci atunci când simţi că te scurgi de pe picioare? Ce faci când te simţi la capătul puterilor şi te loveşte şi singurătatea?
Când eram însărcinată toate erau în nuanţe de roz. Da, ştiam că o să fie şi momente grele, dar nu ştiam cât de grele. Nimeni nu mi-a spus că mă voi simţi singură şi o să-mi aştept soţul acasă ca pe un salvator care să mă scoată din muţenie, care să îmi dea o gură de aer proaspăt, care să îmi ofere o pauză de la legănat, de la schimbat de pamperşi. Vorbeam cât era ziua de lungă, dar nu-mi răspundea nimeni. Subiectul conversaţiilor mele nu mai era demult acelaşi. Şi vreau să cred că nu sunt singura care şi-a făcut procese de conştiinţă. Îmi iubesc copilul aşa cum nu aş fi crezut vreodată că aş putea iubi, dar uneori singurătatea m-a făcut să-mi fie dor de viaţa pe care o aveam înaintea copilului. Şi m-am simţit extrem de vinovată pentru simplul fapt că mi-ar putea fi dor de ceea ce eram, de ceea ce făceam înainte să o am pe ea. M-am simţit vinovată că mi-am dorit o parte din trecut. M-am simţit vinovată tocmai pentru că ea nu exista în trecut. Adică, viaţa m-a binecuvântat cu un copil minunat, sănătos, care mă umple de fericire şi eu ce fac? Sunt nerecunoscătoare?! Cui poţi să-i spui cu adevărat ceea ce simţi fără să te judece? Poate unei alte mame în care ai încredere. Poate soţului dacă e suficient de prezent şi destupat la minte. Când eşti 24 din 24, 7 zile din 7 acasă, numai tu cu copilul, nu pentru că cineva te obligă, ci pentru că tu ai ales, cine te poate înţelege atunci când spui că eşti fericită, dar îţi e greu şi te simţi singură? Şi nu-ţi mai vine să spui nimic atunci când te loveşti de întrebări ale căror răspunsuri nu le poţi detalia. „Cum să îţi fie greu să stai acasă cu copilul? Nu ai stres, nu ai şefi pe cap, nu ai deadline-uri de respectat, faci ce vrei, când vrei, cum vrei. Exagerezi!”. Oamenii judecă pentru că nu ştiu. Emit păreri fără să încerce să înţeleagă şi nu-i putem condamna. Le putem doar recomanda să fie mame. Să treacă exact prin aceleaşi situaţii.
Îmi permit să vorbesc din punctul meu de vedere. Suntem singuri, fără familie, fără ajutor pe o rază de 1600 km. Prieteni am avea vreo câţiva, dar fiecare are viaţa lui şi majoritatea nu au copii. Soţul meu e mai mult la muncă decât acasă, nu ştim ce e ăla weekend, nici zile libere consecutive, nici seri în care să treacă pragul casei mai devreme de ora 23:00. Pe săptămână avem o zi întreagă împreună, încă vreo două seri, plus vreo 2 ore în fiecare dupămasă. În contextul de faţă, după perioade grele, încărcate de nesomn, cu nervii întinşi la maxim, mi-am impus un monolog cu mine în oglindă. Mi-am recunoscut că mi greu, dar mi-am impus să mă ajut să depăşesc greul pentru că daca eu nu o fac, nu o va face nimeni în locul meu. Pentru mine perioada critică a trecut. Cred că primele 6 luni au fost critice şi primele 12 luni au fost grele. Uitându-mă în urmă, am încercat să văd ce m-a ajutat, ce m-a făcut să merg înainte şi să nu cad în prăpastia depresiei. Cu depresia chiar e treabă serioasă şi nu-i de glumă.
- După nopţile nedormite în care răbdarea îmi era undeva în groapa Marianelor, mă uitam la Antonia şi îmi repetam de zeci de ori că e mică, nu înţelege. Mă puneam în locul ei, îmi spuneam că eu sunt adultul, eu mă pot gestiona spre deosebire de ea şi sunt singurul ei punct de reper. Indiferent de starea mea trebuia să fiu acolo pentru ea.
- Mi-am impus să nu mă afund în tăcere până noaptea când îmi vine bărbatul acasă. Orice socializare, de orice fel, era bună. Aici a contribuit chiar şi facebook-ul şi grupurile de sprijin de acolo. Din punct de vedere moral, mi-a prins bine să ştiu că sunt alte mame, care trec prin aceleaşi lucruri ca şi mine. Nu eram singură şi asta îmi oferea o oarecare alinare. Ba mai mult, situaţiile unora erau mai grele. Îmi spuneam că nu sunt singura căreia îi este greu. De ce mă plâng când altele sunt mame de gemeni (doamnelor, vă admir profund!), altora copiii le sunt bolnavi, bărbaţii le sunt plecaţi cu lunile sau nu reuşesc să rămână la final de lună cu bani de pamperşi? Apoi, există un om, altul decât soţul, care îmi ştie toate momentele de singurătate, nesomnurile, toate plânsetele şi văicărelile: prietena mea cea mai bună. Făceam cumva încât să vorbim zilnic la telefon măcar vreo 5 minute. Păstrăm tradiţia şi astăzi. Dacă nu reuşim să ne auzim, schimbăm măcar vreo 2 mesaje. A înţeles perfect prin ce trec pentru că are o fetiţă cu 2 luni mai mică decât a mea. Nu în cele din urmă, soţul joacă un rol foarte important, poate cel mai important. Poate nu a înţeles întotdeauna prin ce trec, dar a ştiut mereu să mă susţină.
- Mi-am setat obiective. Îmi spuneam că mai trece x timp şi Antonia începe creşa, iar eu reintru în câmpul muncii şi iar ni se va schimba viaţa. Lucrurile au luat o altă întorsătură: ea mergea la creşă, eu nu mai eram nevoită să merg la muncă. Măsuram timpul până la următoarea pauză: 2 luni până mergem în concediu, 3 luni până vine mama la noi şi tot aşa. Când avea Antonia vreo 2-3 luni mi-am spus că de pe la vreo 18 luni va fi mai bine. Şi bine am estimat :).
- Mi-am alocat timp pentru mine. Am simţit nevoia să fac câte ceva pentru mine, ceva care să nu implice copilul. Aici puteţi citi cum am învăţat să mă ocup de mine încât să mă simt mai bine în pielea mea de om singur şi obosit. Apoi, blogul a fost cel mai bun refugiu în acest sens. A fost şi este spaţiul meu, locul în care am înşiruit multe vorbe pe care nu le-am publicat niciodată şi altele pe care le-am lăsat să fie publice cu o oarecare teamă, reţinere. Voi, cei care mă citiţi, m-aţi făcut să mă simt utilă. M-aţi motivat să scriu şi asta mi-a dat energie, încredere că vă pot veni în ajutor cu o informaţie, cu o reţetă sau cu câteva rânduri scrise din suflet. M-a ajutat şi creşa. Deşi nu m-am întors la muncă, de la vârsta de 9 luni, Antonia a mers la creşă câte 2-3 ore pe zi. În prima zi în care am stat 2 ore fără ea nu ştiam ce să fac. Eram extrem de neliniştită şi mi-a trecut timpul cu nerăbdarea pe care o aveam să-mi iau acasă copilul. Apoi, mi-am făcut un program pe zile: o dimineaţă pentru curăţenie, una pentru blog (uneori chiar 3), alta de ieşit la o cafea, un mic shopping, etc. Acum 2-3 ore îmi sunt insuficiente, dar am învăţat să le eficientizez.
În concluzie, m-am adaptat situaţiei fără să uit complet de mine. E al naibii de greu să îţi păstrezi uneori mintea limpede, să ai energie deşi ai stat trează o noapte întreagă (sau chiar mai multe), să vorbeşti cu un pui de om care îţi răspunde cu zâmbete, gângureli sau plânsete şi să nu poţi face o conversaţie aşa cum ţi-ai dori; să cari copilul morocănos după tine la fiecare cumpărătură, fiecare schimbat de pampers sau îmbrăcat să fie un test de răbdare, planurile de îndeplinit după ce adoarme copilul să îţi fie sabotate de oboseală sau de acelaşi copil care se trezeşte din varii motive de 5 ori într-o oră. Aşa cum durerile naşterii se uită, aşa se uită şi perioadele încărcate de nesomn şi singurătate. Dacă vreodată simţiţi că vă prăbuşiţi în aşa fel încât nu vă mai puteţi ridica, motiva singure, atunci apelaţi cu încredere şi fără ruşine la un specialist. Nu vă permiteţi să vă adânciţi într-o stare care vă face rău şi se va răsfrânge şi asupra copilului/cuplului vostru.
Astăzi, după multă muncă dusă cu mine, am învăţat să fiu mai echilibrată. Am învăţat cum şi de unde să mă încarc cu energie şi cu motivaţie, am învăţat să îmi gestionez mai bine oboseala şi nervii şi, poate cel mai important, am înţeles că nu sunt singură.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să le distribuiţi la prieteni şi să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Pentru un plus de inspiraţie, încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursă foto: Pexels