Lumea ne întreabă: „De ce vă întoarceţi?”. Noi răspundem.

Acum 9 luni vă povesteam că ne vom întoarce în România după 5 ani ai mei de Luxembourg şi 14 ai soţului. Mi-am dorit să mă întorc de când am venit aici. Nu îmi doream să mă întorc de cât de rău îmi mergea, ci pentru că îmi era dor în permanenţă de casă, de familie, de prieteni. Mi-am zis că mă voi obişnui cu timpul, că aici e mai bine, că în România nu-i de stat, deşi acasă nu mă descurcam greu la cei 22 de ani ai mei. Timpul trecea şi obişnuiţa nu mai venea. Entuziasmul pierea pe măsură ce mă loveam de minusurile de aici. Sper că nu credeţi că în Occident câinii sunt cu colaci în coadă şi porcii zboară?! Într-o seară mi-am întrebat soţul, fără verighetă pe atunci, dacă se vede îmbătrânind aici. Răspunsul a fost un „NU” categoric. Parcă îmi revenea entuziasmul şi în mintea mea ideile vraişte se alăturau încât să compună un puzzle cu sens: stăm câţiva ani încât să adunăm suficienţi bani cu care să ne întoarcem, să acumulăm o altfel de experienţă profesională. Stăm eventual până vine un copil şi împlineşte vârsta de dat la şcoală.

„Şi cum vezi tu lucrurile?”, l-am întrebat.

„Punem nişte bani deoparte şi ne întorcem acasă”, îmi zice el.

„Cât timp sau câţi bani?”, îl întreb eu.

„Nu ştiu. Vom vedea. Până vine un copil şi câţiva ani după.”

Şi planul din capul lui completa puzzle-ul meu. Eram pe aceeaşi lungime de undă. Planul a devenit unul singur. Şi aşa a rămas şi după ce s-a născut fetiţa noastră, doar că acţiunile din jurul planului s-au accelerat. Astăzi suntem cu AMR-ul pornit. Avem mai puţin de 2 luni şi ne întoarcem acolo unde simţim că ne este locul şi că ne-a fost dintotdeauna. Ne dorim să fie pentru totdeauna, dar asta nu avem de unde să ştim. Lăsăm timpul să decidă.

De când am stabilit că ne întoarcem şi până acum, ne-am lovit de multe „de ce”-uri, ochi bulbucaţi, priviri nedumerite, ochi îngroziţi şi feţe pline de invidie şi speranţă. Unii nu pot înţelege de ce ne întoarcem, alţii ne înţeleg şi ne susţin, iar unii speră că se vor întoarce şi ei într-o bună zi. Uneori simt că trebuie să ne justificăm alegerea, că oamenii ne consideră inconştienţi, deşi nu ne cunosc ori nu au în vedere tot ansamblul de motivaţii care stau la baza deciziei noastre. Încerc să îi înţeleg pentru că sufletul lor nu poate simţi ceea ce noi purtăm în suflet şi în gând. Întrebările vin de la oameni de naţionalităţi diferite, din medii profesionale diverse, cu aspiraţii şi principii felurite.

Românul/străinul stabilit în Occident

Pentru unii români întorcerea este de neconceput. Se simt mai străini decât români. Ei îşi bulbucă ochii atunci când ne întreabă „De ce?! Cum să laşi atâta civilizaţie pentru mahalaua de acasă?”. Mahalale sunt peste tot numai că trebuie să deschizi ochii pentru a le vedea. Oriunde am mers, am încercat să fiu cât se poate de obiectivă, să văd plusuri şi minusuri. Diferenţa este că eu am ales să văd plusuri şi în România. Alţii nu le prea văd sau chiar deloc.

Alţii îşi doresc să se întorcă, dar nu au o motivaţie suficient de puternică încât să o facă. Nu au o familie care să-i cuprindă în braţe cu căldură. Nu au un suport financiar care să le permită să se susţină acasă din punct de vedere material. Provin din zone sărace ale ţării. Când le spunem că ne întorcem la Cluj, adesea ne răspund: „Păi, trebuia să spuneţi aşa de la început.”

Soţul meu a fost chiar felicitat pentru decizie de brazilieni, capverdieni, albanezi, francezi, portughezi, etc. La câte se aud despre Albania ori despre Brazilia nu aş fi spus că oamenii ăştia şi-ar dori să se întoarcă. Motivaţiile lor seamănă izbitor cu ale noastre, dar nu îşi permit să se întoarcă din punct de vedere financiar. Salariile nu le permit să pună suficienţi bani deoparte încât să îşi cumpere în ţara lor, la oraş, un acoperiş  deasupra capului. Nu vor să se întoarcă în zonele din care provin pentru că nu ar putea munci, nu ar câştiga suficient încât să se întreţină decent şi n-au nici bani de investit. Rămân să fie sclavii banilor. Poate sună dur asta cu sclavia, dar este sentimentul pe care îl am atunci când ştiu că ar trebui să mă înham la un program de muncă aproape non-stop, cu o viaţă socială puţină sau spre deloc şi la un credit de vreo jumătate de milion de euro pe 30 de ani pentru un apartament cu 2-3 camere.

Alţii sunt aşa ca noi … inconştienţi. Se întorc cu tot cu copii. Să le nenorocească viitorul.

Alţii sunt proşti grămadă. Lasă medicii români străinătatea pentru bătaia de joc din sistemul românesc. Doamna doctor care a tratat-o pe Antonia la ultima urgenţă era româncă. Lăsa Luxembourgul după doar 2 ani. Ne-a zis că ea s-a convins. Nu a intrat în detalii. Eu încă mai cred în medicii români. Nu-s toţi o apă ş-un pământ.

Turistul care descoperă minunile Occidentului în vacanţă

Oameni buni, Occidentul din vacanţă nu este acelaşi cu Occidentul de zi cu zi, ăla în care trebuie să plăteşti facturi şi să mergi la muncă, să-ţi dai copilul la şcoală ori să stai peste program până târziu după ora cinei. N-ar fi rău să înţelegeţi că oameni amabili şi bădărani, zâmbitori şi posomorâţi sunt peste tot, indiferent că vorbim de România, Luxembourg, Franţa sau Belgia. Şi vă mai spun şi că rişti mai degrabă să îţi dea unul în cap în Paris decât în Cluj. La nivel de Bucureşti nu mă pronunţ pentru că nu l-am locuit, nu cunosc. Când turiştii români mă întreabă de ce-s atât de nebună să mă întorc, îi rog şi îi încurajez să trăiască pe propria lor piele experienţa de expat, nu de turist şi nu de om care culege poveştile altora la şezătoare. Şi să reluăm discuţia după ce are şi el vreo 2-3 ani de străinătate la activ. Atunci îndrăznesc să cred că imaginea lor despre ce înseamnă Occidentul va fi mai clar conturată. Aţi fi surprinşi câte se întâmplă şi în străinătate, nu numai în România, dar la voi nu ajung ştirile mărunte cu fapte de zi cu zi şi nici reportajele alea foarte documentate. Nu se prind posturile care trebuie, dar vă pot da câteva surse online dacă nu mă credeţi pe cuvânt.

Dacă n-aţi citit articolul anterior şi încă vreţi să ştiţi de ce, vă spun pe scurt. Primul şi cel mai important motiv este familia. Nu pot fără familie şi fără prietenii ăia vechi şi buni pe care Occidentul nu îi poate înlocui şi nici nu-i poate găzdui pe toţi. Nu pot să-mi privez copilul de bunici şi nici pe ei nu-i pot obliga să fie bunici de vacanţă, de 2-3 ori pe an. Nu mai vreau seri şi weekend-uri cufundate în singurătate. Niciodată n-am suportat-o! Vreau un soţ mai prezent, să trăim mai mult şi să râdem pe mai multe voci. Banii nu cumpără căldura celor dragi, zilele de naştere împreună, prânzurile mâncate duminica în familie şi nici liniştea sufletească. Copiii se educă întâi acasă şi apoi în şcoli bune, dar înainte de dotări ultra moderne şi sisteme de învăţământ, au nevoie de iubire. Vreau să-i dau copilului meu o porţie de dragoste mai mare decât a avut până acum. Simt că viaţa trece pe lângă noi ca un tren de mare viteză. Vreau să o încetinesc. Să o simt. Să o miros. Să mă bucur de ea. Şi nu mă pot bucura singură. În rest, să decidă timpul dacă decizia a fost ceea ce ne trebuia. Trăiesc cu gândul că în străinătate mă pot întoarce oricând, dar nu aş fi putut trăi în străinătate cu gândul „cum ar fi fost fost dacă …”.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram 

Sursa foto (1): Pexels.

Sursa foto (2,3): Unsplash.