Există viaţă după scutec

Astăzi se împlineşte o lună de când Antonia a renunţat la scutec. Nu a renunţat chiar singură, dar meritele îi revin ei. Până să ajungem aici, am petrecut 2 ani şi 9 luni în care am fost liniştită că omenirea a avansat, că s-au inventat scutecele şi nu m-am chinuit cu pelincile aşa cum i s-a întâmplat mamei cu mine. Să recunoaştem că scutecele sunt de mare ajutor şi ne scutesc de multe bătăi de cap! Ideal ar fi să fie şi locurile din afara casei adaptate schimbării lor, dar nu acesta este subiectul pe care-mi propun să-l tratăm.

Mi-am ajutat copilul să renunţe la scutec?!

De pe la vreo 18 luni, Antonia a avut oliţă. Am vrut să se familiariezeze cu ea, să ştie la ce foloseşte, să înţeleagă că va înlocui scutecul, etc. Îi povesteam că va veni vremea în care nu va mai avea scutec şi oliţa o va ajuta în acest sens. Degeaba! Oliţa a fost pe post de obiect de decor şi de jucărie din când în când. În schimb, a atras-o reductorul. Mi se părea ideal să facă direct la toaletă. Dar reductorul era folosit cât să ne imite pe noi şi să vadă baia de la înălţime. Era un pas înainte şi ăsta, dar am decis să nu insistăm. Să lăsăm lucrurile să se întâmple în ritmul ei. Ritmul ei nu era suficient de rapid pentru alţii. Unii, miraţi, încă mă întrebau dacă mai are scutec, alţii îşi dădeau cu părerea despre cum şi ce ar trebui să fac. Cu toată sinceritatea vă spun că întrebările şi informaţiile de acest tip mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă.

Nici până astăzi nu ştiu să vă spun dacă am ajutat-o sau dacă am frânat-o în acest proces. Se spune că fiecare copil se manifestă atunci când e pregătit să renunţe la scutece. Nu ştiu să vă spun exact care ar fi acele semne, dar Antonia părea, de la un punct, interesată de reductor, de oliţă şi începea să îmi spună când face pipi, dar fără să poată să ajungă până la toaletă. Să spunem că asta a fost perioada în care cred că ar fi trebuit să insist mai mult, dar ea s-a suprapus cu mutarea noastră în România şi n-am vrut să fac lucrurile pe jumătate. Nu eram pregătită să mă ocup şi de acest proces şi mi-am asumat riscul de a-mi frâna copilul din acest punct de vedere.

De ce nu am insistat să-mi pun copilul la oliţă?

Pentru că:

• Ştiam că nu-şi poate controla sfincterele decât după vârsta de de 18 luni atunci când se maturizează vezica urinară şi intestinele, când copilul conştientizeză că face pipi sau are scaun.
• Insistenţele mele cu oliţa şi/sau făcutul treburilor la toaletă nu ar fi făcut decât să îngreuneze renunţatul la scutec.
• Copilul trebuie să aibă scaun şi să urineze fără limite şi restricţii şi scutecele sunt perfecte pentru asta. Vă ziceam că le mulţumesc celor care le-au inventat! La un calcul simplu, am ajuns la concluzia că am schimbat cam 4500-5000 de scutece de când sunt mamă. Impresionant număr! :))
• Abţinerea poate genera probleme destul de seriose, inclusiv infecţii urinare şi o slăbire a muşchilor vezicii.
• Nu m-am înscris în nicio competiţie şi nu m-am lansat în comparaţii. Dacă fetiţa mea ar fi mers la toaletă de la 12 luni, asta nu ar fi făcut-o mai deşteaptă, mai isteaţă sau mai pricepută din niciun punct de vedere.
• N-am fost leneşă atunci când nu am implementat un antrenament timpuriu la oliţă, ci am ascultat de corpul copilului meu şi de ceea ce spun medicii în această privinţă. Găsiţi aici câteva explicaţii pertinente.

Ce-am făcut să-mi încurajez copilul să folosească toaleta? 

Aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, nu deţin soluţii universal valabile, dar vă pot spune ce a funcţionat în cazul nostru: grădiniţa. Înainte de a începe grădiniţa, Antonia avea momente în care se cerea la toaletă, deşi avea scutec. Tratam cererile ei cu maximă seriozitate. 🙂 În apartamentul în care am stat (şi încă stăm) după întoarcerea în România, a doua baie a fost gândită pentru fetele proprietarilor, cu o toaletă adaptată înălţimii lor. Pe Antonia a fascinat-o. Totuşi, nu cred că ar fi renunţat atât de repede la scutec dacă nu ar fi mers la grădiniţă.

Când am completat hârtiile pentru înscrierea la grădiniţă, am avut un formular în care am povestit despre copil. La finalul lui, se regăseau 2 întrebări: „Care sunt aşteptările dumneavoastră de la grădiniţă? Ce v-aţi dori să înveţe cel mic sau să „dezveţe”?”. La finalul răspunsului meu, am menţionat-o pe prietena Suzi şi pe domnul Pampi. Ei erau „dezvăţurile” pe care mi le doream. După câteva săptămâni, puneam ţara la cale cu educatoarea, care îmi considera fetiţa pregătită pentru noua etapă şi se oferise să o sprijine pe parcursul ei. Sunt sigură că Antonia se simţea diferită de colegii ei, pentru că era singura cu scutec şi s-a întâmplat să-mi spună: „Mami, eu sunt cea mai mică de la gădi. Numa’ eu am pampi”. Am întrebat-o dacă e pregătită să folosească toaleta, să renunţe la scutec pe timp de zi şi să poarte chiloţei. După un ţipăt entuziasmat, seara, până la ora de somn, am lăsat-o în chiloţei. A doua zi, s-a trezit şi mi-a spus: „Azi meg fără pampi la gădi”. Ăsta a fost începutul! Mă vedeam schimbând haine de zor, ştergând prin toată casa şi punându-i 10 schimburi la grădiniţă. N-a fost cazul, pentru că a fost pregătită pentru noua etapă.

După vreo 2 săptămâni de când renunţase la scutec pe timp de zi, m-a întrebat în timp ce o pregăteam de somn: „Mami, de ce-mi pui noaptea pampi? Eu nu fac pişu pe mine”. Ştiţi cum am simţit întrebarea asta? Ca pe o lipsă de încredere, a mea în copilul meu. Şi de atunci nu mai există scutec nici pe timp de noapte.

Să vă spun drept, lucrurile au decurs mai lin decât mă aşteptam. Accidente au fost destul de puţine şi doar unul major, chiar în prima zi. Astăzi, merge singură la toaletă şi, de multă ori, nu vrea să fie ajutată. Îi respectăm independenţa. Ştim că asta îi dă încredere în ea.

Cel mai dificil lucru a fost să o convingem să meargă la toaletă în locuri publice, unde nu există toalete adaptate, reductoare sau oliţe. De fapt, nu am reuşit să o convingem şi s-a abţinut până acasă. Pentru liniştea noastră şi a ei, am cumpărat o oliţă portabilă care se poate folosi atât în maşină (are săculeţi de unică folosinţă), cât şi pe post de reductor.

Ce n-am făcut în procesul de renunţare la scutec? 

După ce a renunţat la scutec, Antonia ne-a spus că acum e fetiţă mare, că e ca şi ceilalţi copii de la grădi. O pot înţelege, deşi apelativul de „fetiţă mare” nu-i neapărat preferatul meu. În tot acest timp, nu am comparat-o cu nimeni. Ea a înţeles că este cea mai mică din grupa ei, dar am încercat să-i explicăm că asta nu o dezavantajează cu nimic, că toţi copiii au avut scutece până aproape de vârsta ei. Ca o paranteză, copiii de la grădi sunt minunaţi. Sunt empatici şi atenţi, iar asta s-a reflectat şi asupra Antoniei.

Ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să se simtă vinovată atunci când accidentele aveau loc. Îi explicam că hainele se spală şi podeaua se curăţă, că accidentele sunt absolut normale. N-aş fi vrut ca reacţiile noastre să o inhibe în vreun fel.

În tot acest timp, a fost nevoie să-i reamintesc dacă nu are nevoie să meargă la toaletă, dar fără să fiu insistentă şi să o întreb din 10 în 10 minute. Din momentul în care am intrat în această nouă etapă, nu i-am mai pus scutec nici la plimbare, nici în vizite, nici în parc, nicăieri. Cred că aş fi debusolat-o.

De la mamă la părinte, vă spun că există viaţă după scutec, că nu veţi fi în permanenţă cu cârpa în mână şi cu mormane de haine de spălat. Ascultaţi-vă copilul, nu vecinii, şi faceţi ce-i mai bine pentru el. Ştie el să vă spună când este pregătit să renunţe la scutec.

Articole asemănătoare: 

O poveste despre alăptare

O poveste despre înţărcare

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram. 

Surse foto: Pexels