Există căsnicii cu adevărat fericite?

Ne-am cunoscut la sfârşitul lui iulie 2011. Când l-am văzut am simţit fiorul ăla care te fulgeră din creştet până în tălpi. Dacă aşa se simte dragostea la prima vedere, atunci asta a fost. Nu am dat relaţiei noastre nici măcar o şansă. El era stabilit în Luxemburg de 10 ani, eu eram la Cluj, fără intenţii de a pleca, iar în relaţiile la distanţă nu credeam. Au trecut 8 luni de relaţie la distanţă cu nopţi lungi petrecute la telefon şi pe net şi zile prea scurte de trăit împreună. În martie 2012 mă mutam în Luxemburg. A fost primul bărbat cu care am împărţit masa, frigiderul, patul şi plapuma mai mult de două săptămâni. Când ne-am mutat împreună practic nu ne cunoşteam sau așa am considerat eu, dar ne iubeam. Mutatul din confortul meu, din ţara mea, de lângă ai mei a fost cea mai nebună decizie pe care am luat-o vreodată, dar această nebunie mi-a adus câţiva ani mai târziu o minune de copil cu ochi albaştri, multă fericire şi sentimentul de om întreg, complet, împlinit.

Cândva în 2013 am simţit că e momentul să facem pasul cel mare. Nu vă aşteptaţi la vreo cerere cu artificii pentru că nu a existat. A fost o decizie luată împreună, cu capete pe umeri şi cu inimi pline de iubire. E drept că m-a cerut cu inel şi tot tacâmul după ce ne-am rezervat sala. Voia el neapărat să port un alt inel până la verighetă. În 5 iulie 2014, cu aproximativ 3 săptămâni înainte să împlinim 3 ani de „noi”, perioadă emblematică pentru orice relaţie pentru că cică atunci se termină cu iubirea, am spus „DA” în faţa lui Dumnezeu şi l-am lăsat să ne unească cu sufletul curat şi cu ochii plini de lacrimi. În biserică plângeam amândoi. Apoi, nu mai voiam să se termine petrecerea și nici să mă pun la somn după mai bine de 24 de ore intense. Pentru noi a fost ziua noastră perfectă.

Luna aceasta împlinim 6 ani de când există „noi 2”, 2 ani şi un pic de „noi 3” şi astăzi se împlinesc 3 ani de când suntem soţ şi soţie la bine şi la greu. Fix aşa am fost! Împreună la bine şi la greu. Cică după 3 ani iubirea se duce şi îi iau locul alte sentimente. Pentru noi nu s-a dus nicăieri. Cică, dacă vine şi un copil între timp, dispare pasiunea, partenerii se neglijează, se concentrează pe copil, el nu-i mai spune ei că e frumoasă, ea suferă şi nu se mai îngrijeşte, nu mai au timp să iasă în oraş şi nici nu-şi mai găsesc subiecte de discuţie. Căutaţi pe google „iubirea ţine 3 ani” şi veţi afla că după 3 ani iubirea e undeva acolo, dar e banală şi comodă. Mie îmi e greu să cred că există fericire în banalitate şi în comoditate. Şi atunci, vă întreb pe voi, mai există căsnicii cu adevărat fericite? Sau sunt o joacă de-a complăcutul ori o încercare de-a compromisul?

Nu cred în relaţia perfectă pentru că ştiu că nu există. Nu cred nici în secrete ori reţete de succes care fac ca o căsnicie să fie trainică. După 3 ani fără acte şi alţi 3 petrecuţi cu acelaşi nume, trag linie şi mă bucur de ce am reuşit să clădim: un „acasă”, un rost, împlinire și fericire. Da, există căsnicii cu adevărat fericite! A noastră este una dintre ele. Fericirea nu apare şi dispare peste noapte, ci implică muncă, încredere, înţelegere şi respect de ambele părţi. Eu cred că suntem mai fericiţi decât alţii din câteva motive simple:

• Suntem diferiţi, dar semănăm. Diferenţele dintre noi ne-au sudat ca echipă, ne-au completat şi ne-au făcut să fim un întreg. Am învățat să ne privim diferențele ca niște avantaje, ca un plus adus relației. La fel de bine avem şi aspecte în care ne asemănăm extrem de mult.
• Suntem realişti amândoi. Am ştiut că orice relaţie are suişuri şi coborâşuri şi nu am așteptat ca greul să dispară de la sine atunci când s-a strecurat în armonia noastră perfectă. N-am crezut niciodată în basme şi poveşti cu prinţi şi prinţese. Ne-am certat, ne certăm şi sigur vom mai avea certuri în viitor, însă niciodată din motive serioase. De fapt, nici nu ştiu dacă e corect să le numesc certuri.
• Comunicarea contează. Am stat nopţi întregi să lămurim o situaţie dacă a fost nevoie. Vorbim sincer despre absolut orice şi vorbim mult, mai mult noaptea pentru că ziua nu apucăm, dar ştim că e important să o facem. Şi simţim nevoia! Ne consultăm în absolut orice, chiar şi în privinţa parfumului pe care ar trebui să îl aibă odorizantul din baie :).
• Gelozia nu este o dovadă de iubire, ci de lipsă de încredere în relaţie, în partener sau în propria persoană. În relaţia noastră n-a avut ce căuta.
• Empatia este importantă. Ne-am pus mereu unul în locul celuilalt. Şi dacă nu s-a întâmplat, dacă vreodată unul dintre noi s-a simţit neînţeles, l-a rugat pe celălalt să facă un exerciţiu de imaginaţie, să se pună în locul lui şi să măsoare dificultatea situaţiei. Şi funcţionează!
• Cuplul este nucleul şi dacă cuplului nu îi este bine, atunci nici familia ca întreg nu va fi bine. Aceasta este viziunea noastră! Suntem departe şi fără ajutoare. De când suntem părinţi momentele în doi au existat doar atunci când fetiţa noastră dormea. Dar au existat pentru că aveam nevoie să existe. În serile în care soţul meu este acasă nu există telefoane sau alte device-uri, ci doar mâncare de servit împreună, gânduri de împărtăşit, emisiuni preferate de văzut împreună, table de jucat, planuri de făcut şi braţe de umplut. Şi nu, acolo unde există iubire, pasiunea nu dispare după ce apare un copil.
• Sentimentele vin cu declaraţii. Nu suntem declarativi niciunul dintre noi. Bine, poate eu sunt mai cu siropelile, recunosc. Nu ne stă în fire să ne declarăm marea cu sarea de 5 ori pe zi, dar declaţiile există. Faptele şi lucrurile mărunte de zi cu zi sunt tot declaraţii. „Te iubesc” există zilnic, iar pupatul dimineaţa, la plecare, la revedere şi de noapte bună nu sunt nişte automatisme. Le simțim așa că le facem.
• Nu avem sarcini în funcţie de gen. La noi nu există reguli conform cărora femeia găteşte, spală şi se rupe-n 5 cu şmotrul. El zice să le mai las, eu zic că nu pot fără să le fac. Dar la fel de bine găteşte şi el cina, bagă rufe la spălat ori dă cu aspiratorul.
• Nu avem un cap al familiei. Există un nucleu la „şefia” familiei, format din noi doi, fără manager şi subaltern.
• Râdem şi ne tachinăm. Nimeni nu mă face să râd mai bine şi mai din suflet decât soţul meu. E adevărat şi că nimeni altcineva nu mă ia la mişto cum o face el :). Viaţa ar fi prea cenuşie fără râsete colorate.
• Avem aceleaşi obiective. Avem aceeaşi direcţie, credem în aceleaşi lucruri şi muncim împreună pentru acelaşi obiectiv indiferent că este vorba de creşterea copilului sau de întoarcerea acasă.
• Ne criticăm în mod constructiv. Fiecare spune ce nu îi place şi de ce fără ocolişuri sau alte artificii. Suntem sinceri unul cu celălalt!
• NE IUBIM mai mult decât o făceam pe la începuturi, mai matur, mai stabil, mai sincer.

Şi motive ar mai fi …

Cred cu tărie că există căsnicii cu adevărat fericite. Cred şi că fericirea se întreţine şi ar fi greşit să credem că rezistă fără reparaţii. Nu cred în cuplurile în care totul se desfăşoară liniar, fără mici certuri ori discuţii în contradictoriu. Dar cred că certurile pot fi în avantajul relaţiei dacă sunt gestionate cu capul pe umeri şi cu inima plină de iubire. Ce rost are o relaţie fără fericire? Ştiu că niciodată n-aş putea trăi singură în doi, nefericită, neîmplinită, neiubită, indiferent de câţi copii aş avea. Mă preţuiesc mai mult decât atât! Mai cred şi că nefericirea părinţilor este şi nefericirea copiilor.

Astăzi, după cei mai grei doi ani, dar plini de experienţe frumoase sunt recunoscătoare pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce am devenit. Şi îmi doresc să avem înţelepciune suficientă încât să facem mişto unul de altul şi atunci când părul ne va fi alb şi mâna tremurândă. La nunta de aur să ne cântăm în paşi de dans L’amour existe encore şi să ne spunem că le bonheur n’est pas une destination, mais une façon de voyager.

Chiar am dansat în centrul Clujului. Lumea se uita, dar parcă eram doar noi doi. A fost aproape ca la nuntă. Muzica mergea pe telefonul din buzunarul lui :). 

După ce au trecut emoţiile, grijile, stresurile şi ne-am şters lacrimile, ne-am şi pozat. La trash the dress nu am rezistat să nu facem haz de necaz (era cald, pădure, tocuri, dealuri şi buruieni), să ne amuzăm unul de celălalt şi să ne minunăm ce-am avut în cap să ne petrecem o zi întreagă pe dealuri, obosiţi după nunta de sâmbătă, după o duminică de petrecut până noaptea când marţi dimineaţa ne aştepta avionul să ne ducă în Luxemburg. Cam aşa de mult şi de bine am cooperat cu fotograful cum puteţi vedea în pozele de mai jos. Pe această cale, îţi mulţumim, Simi, pentru răbdare :)!

Poza de „nu am chef”! Mi-am seama că mă împac tare greu cu aparatul foto. 

Poza de album.

O poză tare dragă mie, dar până să ajungem aici … 

… am avut de urcat dealul şi a fost o „plăcere”. 

I-am şi curăţat minunăţia de costum de scaieţi. 

Nu ne certam :))! Se pregătea să mă ia în spate … pentru a nşpe mia oară!

La finalul zilei ne-am întors în Cluj. Da, aveam platforme şi 0 cuvinte. Ne era foame :))!

Cam ăştia suntem noi: diferiţi în asemănările noastre, ba unul calm, ba celălalt vulcanic; amuzanţi, veseli, nervoşi, simpli, dar complicaţi câteodată, un fel de yin şi yang. Toate aceste cuvinte ne definesc şi ne fac să fim un întreg fericit.

Îmi doresc să-mi spuneţi că şi căsnicia voastră este fericită, că anii nu aduc banalitate şi copilul nu ucide pasiunea, că sunteţi puternici împreună, că sunteţi o echipă, că vă iubiţi şi râdeţi unul cu/de celălalt.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram