Miercuri şi joi am avut două zile de coşmar. Între timp, nervii mei s-au mai domolit, dar am nevoie să scriu articolul ăsta din mai multe motive:
- Vreau ca toţi părinţii inconştienţi, care îşi aduc copiii bolnavi în colectivitate, să înţeleagă că nu e normal ca pruncul lor cel bolnav să îmbolnăvească alţi 10. Nu doresc să apelez la spiritul de solidaritate în asemenea cazuri şi să ne plângem care copil suferă mai tare! Apoi, aş vrea ca tot aceşti minunaţi părinţi să înţeleagă că puiul lor bolnav poate pescui alţi viruşi, iar boala lui va necesita o perioadă mai lungă de vindecare.
- Toţi înţelepţii care cred că în vestul Europei umblă câinii cu colaci în coadă vreau să priceapă că viaţa şi sistemele de sănătate, de învătământ, etc. nu-s roz pe nicăieri. Deci, încetaţi să blamaţi sistemul medical şi medicii din România, nu comparaţi competenţe şi sisteme medicale în completă necunoştinţă de cauză.
- Bineînţeles, simt nevoia să mă descarc.
Nici nu ştiu cu ce să încep. Poate cu începutul!
Aşa cum ştiţi, Antonia merge la creşă câte 2-3 ore/zi. Are o colegă (cu care stă des bot în bot) care are acelaşi program şi o mamă care stă şi ea acasă. Problema e că fetiţa a tot fost bolnavă în ultimele săptămâni. A revenit în colectivitate săptămâna trecută cu nişte muci până la genunchi, o tuse chinuitoare, un wheezing nemaipomenit şi o respiraţie greoaie. Am sesizat educatoarele, dar protocolul nu le permite să refuze copiii decât dacă aceştia au febră. Le-am întrebat dacă starea copilei li se pare normală şi mi-au spus că nu, dar nu au ce face. Mama le-a spus că preferă să o aducă la creşă pentru că „e sălbatică şi nu se poate înţelege cu ea”.
La vreo 3 zile, Antonia a început să tuşească uşor şi foarte rar. Nu am mers la pediatru (un alt minunat ca mulţi alţii de pe meleagurile luxemburgheze) pentru că răspunsul ar fi fost acelaşi ca de fiecare dată: „Nu am ce tratament să vă dau. Reveniţi dacă nu trece tusea în 7-10 zile”. Am hotărât să mai aştept. Mi-am asumat riscul să îi administrez un sirop homeopat, dar tusea a persistat şi a devenit chiar mai violentă. Marţi noaptea, miercuri toată ziua şi joi la prânz copilul meu nu a dormit mai deloc. Cred că au fost vreo 5 ore de somn cumulate în tot acest timp. Joi la prânz a tuşit până a vomitat de 2 ori. Am sunat la centrul de pediatrie fără să stau pe gânduri. I-am explicat secretarei situaţia, dar mi-a spus că pediatrul nu are loc să-mi vadă copilul şi pot reveni cu un telefon a doua zi, însă pediatrul nu va fi la muncă. Pot încerca să fie văzută fetiţa de un alt pediatru din centru, deşi nu garantează că cineva va avea loc. I-am spus că vreau o programare indiferent de pediatru şi mi-a spus că sunt toţi ocupaţi şi nu îmi poate face programarea. Cu o mână ţineam telefonul, Antoniei îi venea încă să vomite, o rugam pe această doamnă plină de umanitate să îmi găsească un loc pentru că altfel copilul meu va ajunge la epuizare după atâta nesomn. Răspunsul: „Puteţi merge la urgenţă”. Eu încă îi explicam simptomele copilului, dar vorbeam singură pentru că îmi închisese telefonul în nas. Am bufnit în plâns! Ştiu că nu oferă nicio prioritate copiilor cu tuse şi fără febră, dar cum să laşi neconsultat un copil de 18 luni a cărei mamă vede clar că ceva nu tocmai bun se întâmplă cu copilul?!
Am plecat la spital, la urgenţă. Plin de copii! Eram încă un caz clasic care nu a încăput în agenda aglomerată a pediatrului. Soţul era cu mine, dar trebuia să se întoarcă la muncă. Eram nedormită, nemâncată, siderată şi nervoasă de atitudinea de care m-am lovit. Am întrebat care e timpul de aşteptare. Minim 2 ore, cu accent pe minim! Iar am bufnit în plâns pentru că ştiam că voi rămâne singură (din nou) şi cu bateria internă (şi cea a telefonului) very low. L-am rugat pe Horaţiu să meargă după pamperşi şi vreo două banane să am ce să îi dau copilului dacă nu ajungem acasă până la cină. Am avut noroc că pediatra ne-a luat înainte ca timpul de aşteptare să se scurgă. Rezultatul consultaţiei: copil cu bronşiolită, ganglioni inflamaţi, gât foarte roşu şi la asta mai adaug 2 măsele şi 2 canini umflaţi ca nişte bile. Dacă aşteptam să catadicsească vreun pediatru să îşi facă timp, copilul poate dădea într-o pneumonie de toată frumuseţea.
Acum le iau pe rând:
1. Mersul la medic
Nu este prima experienţă neplăcută în sistemul sanitar luxemburghez. Am multe altele adunate pe listă, dar mă revoltă cele în care sunt implicate copii şi, când e vorba de al meu, cu atât mai mult. M-am săturat să aud cât de varză e sistemul medical românesc, cât de incompetenţi sunt medicii români şi cât de extraordinari sunt cei din străinitate. Da, dacă luăm în considerare doar sistemele în sine cu condiţiile, decontările şi restul, atunci ţările vestice au o bilă albă. Când vine vorba de nesimţire, indiferenţă, superficialitate şi competenţă, cel puţin Luxemburgului, îi acord o mare bilă neagră. Nu-i de mirare că mulţi luxemburghezi preferă să se trateze în Franţa sau în Elveţia. Aşa că, în România aia plină de neajunsuri, apreciaţi specialistul competent care-l găsiţi pe lângă casă. De câţi ani locuim aici am preferat să ne tratăm în România pentru că aici ne lipseşte cu desăvârşire încrederea în medici. Pediatrul copilului am vrut să îl schimb de la prima consultaţie, dar mi-a fost frică să nu scap de dracu’ şi să dau de taică-so luând în considerare experienţele din jurul meu. Ca specialist mi-a părut ok, dar e delicat ca un elefant. Copila mea urlă din toate încheieturile când vede pe cineva în halat alb. N-am să uit de un alt pediatru care a văzut-o pe Antonia în iunie când ne-am întors din concediu pentru că al nostru era plecat. Mi-a spus râzând diabolic (fără nicio urmă de exagerare îi redau cuvintele): „Ce-mi plac ăştia mici care se luptă, plâng şi se zbat. Aşa devin puternici”. Astea erau cuvintele unui pediatru care îmi imobiliza copilul în timpul consultaţiei şi care nu îmi permitea să îl ţin în braţe pentru faptul că nu e obişnuit să consulte astfel. Fără nicio urmă de ruşine sau de zâmbet pe faţă, i-am spus că mie nu îmi face nicio plăcere să îmi văd copilul chinuit, în schimb l-aş tortura pe el puţin pentru plăcerea luptei şi a fricii din ochii lui. Cireaşa de pe tort a fost pediatrul care ne-a făcut externarea după ce am născut-o. Foarte nonşalant mi-a spus că fetiţa are fractură de claviculă. Fractura a fost descoperită abia la externare, la 4 zile după naştere, deşi din prima zi le-am spus că am impresia că Antonia plânge de durere. Nu mi-au spus că sunt nebună, dar pe aproape: „Ştiţi, sunteţi la primul copil. E normal să plângă. Trebuie să vă obişnuiţi.” Şi pe lângă cei menţionaţi, am mai dat de vreo 3 cam la fel. O singură doamnă am cunoscut, medic pediatru şi ea, blândă şi atentă cu copiii, dar nu mai primea pacienţi noi.
În schimb, în România am auzit, cel puţin la Târgu-Mureş şi în Cluj, de câţiva pediatrii buni de puşi pe rană, de adus în casă şi de omenit. În timpul concediilor noastre în România, am dus-o şi pe Antonia la pediatru pentru încă o părere. Am cunoscut un doctor pe care vi-l recomand dacă sunteţi (din Cluj) în căutarea unui pediatru informat şi blând cu copiii: Flaviu Cătinaş de la Centrul de Pediatrie. Este singurul medic la care Antonia nu a plâns! Aaa … că veni vorba de adus în casă, aici niciun pediatru nu îţi vine acasă. Te primeşte la cabinet sau te trimite la urgenţă! Aş putea vorbi şi cum devine ineficient sistemul atunci când urgenţele numai urgente nu sunt. Aici pediatrul nu poate fi deranjat la telefon. În România pediatrii se deplasează şi la domiciliu.
2. Mersul la creşă/grădiniţă
În România, din câte ştiu, copilul bolnav, cu muci şi tuse, nu este primit în colectivitate pentru că educatoarea are puterea de a decide dacă este un caz de acceptat în preajma celorlalţi copii sau nu. Dar excepţii există în special dacă părintele şi educatoarea/directoarea au ceva afinităţi. Nu sunt absurdă şi înţeleg că nişte muci pot fi inofensivi, dar nu ăia groşi, până la genunchi, însoţiţi de tuse violentă şi şuierat ca ciobanul la turmă. Aici e absolut normal ca cel mic să fie primit la creşă chiar dacă este răcit. Ţi se spune că e normal, doar e sezonul. Asistenta creşei, în cazul în care îşi aminteşte să trecă pe la creşă din proprie iniţiativă, poate fi sunată dacă e nevoie. Puteam să o fac, dar am zis că nu vreau să fiu exagerată şi să stric trândăvia omului. Şi rău îmi pare! Mă îndrept de la anu’! Asistenta responsabilă cu creşa Antoniei nu le-a mai făcut o vizită de rutină de la începutul verii. Atunci a sesizat-o imediat pe directoare că Antonia este un pericol pentru ea însăşi şi pentru ceilalţi copii. Copilul meu reprezenta un pericol iminent pentru cerceii pe care îi purta: nişte inele mici, pe ureche, care nu aveau loc liber între şina cercelului şi lobul urechii. Asistenta a ajuns la concluzia că cerceii i-ar putea fi smulşi de un alt copil. I-am spus că îmi asum răspunderea. Nu a fost suficient pentru că cel care i-ar fi putut smulge Antoniei urechea ar fi putut să şi înghită cercelul cu bucata de ureche ruptă. Ca să pun capăt poveştii cu drobul de sare înainte ca ea să aibă loc, am făcut o mini excursie în ţara vecină (în Belgia pentru că în Luxemborg nu se găsesc) să îi caut copilei cercei plaţi şi mici.
Mama care şi-a dus copila bolnavă la creşă este aceeaşi care în vară, la petrecerea de rămas bun a directoarei, şi-a adus copila cu enterocolită. Era apatică, credeam că doar obosită, şi m-am aşezat cu Antonia pe iarbă lângă ele. Am întrebat-o pe doamnă dacă fetiţa e ok şi mi-a spus râzând (?!) că are un virus, că vomită de ieri şi, cel mai probabil, în două zile şi Antonia va fi bolnavă. Atât de tare m-a şocat atitudinea încât nu am ştiut ce să-i răspund, dar cred că privirea mea a fost cât o mie de cuvinte. Mi-am luat copilul şi ne-am jucat în altă parte. Cum te poate amuza ideea că un alt copil poate fi bolnav?! De ce cineva şi-ar aduce copilul bolnav în mijlocul unor copii sănătoşi? Înainte de plecare, am văzut-o pe fetiţă cu alte haine pentru că celălalt rând a fost „atacat” de virus prin pampersul din dotare.
Concluzii pentru voi, dragi părinţi
Apreciaţi oamenii competenţi, disponibili şi cu suflet indiferent de domeniul lor de activitate.
Ţara perfectă nu există! Învăţaţi să vă iubiţi ţara sau emigraţi încât să aveţi propriile voastre experienţe. Nu mai vorbiţi din auzite! Şi vă infirm: n-am văzut câini cu colaci în coadă!
Ţineţi-vă copiii bolnavi acasă! Un copil nu se vindecă printre viruşi şi nici nu ar trebui să fie generos la împărţirea lor. Învăţaţi-vă copiii să aibă atitudini empatice faţă de ceilalţi şi lucraţi şi voi la acest aspect.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să le distribuiţi la prieteni şi să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Pentru un plus de inspiraţie, încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursă foto: Babycenter.com