Dimineţile cele mai faine încep cu râsete. Râsetele şi porţiile de iubăreală îmi dau energie pentru o zi întreagă. Bine, eu oricum mă trezesc relativ energică. Sunt foarte vioaie de dimineaţă. Dupămasa pe la 5 mi-ar trebui câte un shot de cofeină direct în venă, dar are grija fiica să mă menţină trează cu metode mai light … sau nu :). Soţul meu este fix invers. Nu este omul dimineţilor. Deschide ochii după minim 2-3 rugăminţi, vorbeşte după mai bine de 10 minute de la oprirea alarmei şi devine uşor morocănos dacă, cumva, printr-o conjuctură „toddlerească”, sau nu, este trezit cu 5 minute înainte să sune ceasul. Şi dacă tot dau din casă, vă spun şi că l-am terorizat în luna de miere pentru că mă trezeam între 6:00 şi 7:00 şi el nu voia decât să doarmă până la 9:00, poate şi mai mult, dar nu îndrăznea să îmi propună. De fapt, aşa mă trezesc în fiecare concediu. Nu vreau îmi place să pierd timpul cu somnul :). Am încercat să îi respect dorinţa şi mă refugiam pe terasa camerei de la hotel cu o carte în mână. Aşa am citit două cărţi în primele zile ale lunii noastre de miere. Când soarele îmi dădea ghionturi să-i dau mai multă atenţie, să mă urnesc spre plajă şi burta ţinea concert în semn de protest că nu e alimentată, îmi trezeam proaspătul soţ. Nu era chiar ora 9:00, dar pe cuvânt că făceam eforturi să ajung aproape de obiectiv, al lui, nu neapărat al meu. Protesta („Nici acum nu mă laşi să dorm?!”), nu era fericit că îi făceam instructajul ca-n armată („În 15 minute să fii gata să mergem la micul dejun”), dar era bucuros că nu era treaz încă de la răsărit.
Încă nu am povestit niciodată pe blog (cred!) despre cât de haios este soţul meu. După ce-i treaz, chiar şi fără să-şi bea cafeaua, scoate perle mai ceva decât copiii de la „Copiii spun lucruri trăznite”. Uneori e atât de nevinovat şi de spontan încât chiar îl văd ca pe un copil şi nu ca pe soţul meu responsabil şi trecut prin 36 de ani de viaţă. Până la urmă, trebuie să ştim să fim şi copii. Am să vă povestesc 2 perle de-ale lui spuse în decurs de o oră într-o dimineaţă grăbită din zilele trecute şi fără cafea băută. Cu o seară înainte am culcat-o pe Antonia destul de târziu, după 21:15 am pus-o în pat şi foarte greu s-a lăsat pradă somnului. Nu voia să adoarmă nicicum. S-a jucat cu Doudou, maimuţoiul cu care doarme, şi-a „numărat” degetele de la mâini şi de la picioare, a spus poveşti pe limba ei, a imitat nişte cântece sau, cel puţin mie, asta îmi păreau că sunt şi m-a terorizat cu băgatul degetelor în ochi, în nas, cu ciupit de sâni şi altele asemănătoare. Deci, o „plăcere” să adorm copilul în astfel de situaţii. Încerc să am toată răbdarea din lume, dar încep să fierb şi să clocotesc când văd cum defilează minutele şi ajunge iar să treacă ora şi ea să nu doarmă. După adormirile astea cu cântec mă simt obosită de parcă aş fi tras la jug. Cumva, într-un final, a adormit pe la 22:30, oră în jurul căreia am luat şi cina. Îmi era ciudă că mă simt obosită, că nu am mai mult timp să stau de poveşti cu soţul … În fine, lucruri care sunt sigură că nu v-au ocolit nici pe voi. Dimineaţa a urmat porţia obişnuită de iubire cu copilul. Dimineaţa, şi nu numai dimineaţa, îmi vine să o mănânc când mă uit la ea, să o strâng în braţe şi să fac ceva cu iubirea aia care parcă stă să-mi spargă pieptul. După porţia de iubire m-am dus la bucătărie să-i pregătesc micul dejun. În acest timp, conversam cu soţul, eu fiind în bucătărie şi el în cameră:
Eu: „Mă iubire, ce să fac eu cu iubirea asta care o simt pentru ea?! Uneori îmi vine să o strâng tare, tare, să se mai domolească parcă sentimentele astea. Cum să fac să nu mai simt că-mi vine să o mănânc?!”
El: „Tu iubire, am soluţia perfectă! Vorbesc cu Antonia şi rezolvă ea treaba asta cu iubirea. Nu mai simţi nicio iubire după câteva seri aşa ca ultima. Ce zici? Sau şi aseară îţi venea să o mănânci de iubire?”
Mai puteam să zic ceva :))?!
Ca în fiecare dimineaţă, H. duce copilul la creşă. De obicei, mă sună când e la colţul străzii să fac cafeaua. Eu eram căzută pe gânduri şi concentrată să fac un smoothie cu un blender care sigur îmi trezeşte vecinii, el a intrat tiptil pe uşă, fără să sune, şi eu m-am speriat de mi s-au înmuiat mâinile şi picioarele.
Eu: „Ce m-am speriat! M-ai făcut să-mi stea inima”.
El: „Păi nu-i bine dacă îţi stă inima când îţi vezi soţul?! E bine dacă se întâmplă şi după atâta timp. Bucură-te!”
Cam astea sunt replicile lui de dimineaţă. Trebuie să fie semn bun dacă soţul îţi serveşte doze de râs pe stomacul gol ;).
Râdeţi, oameni buni, că viaţa-i prea scurtă să fim încruntaţi. Râdeţi, faceţi haz de necaz, tachinaţi-vă şi nu vă luaţi prea în serios. Râdeţi fix aşa cum vă vine şi molipsiţi-i şi pe alţii cu starea voastră de bine. Aţi avut o noapte cu puţin somn ori o zi grea? Râsul vă face bine ;).
Nu există râs mai cu poftă decât al lui :)! N-are sens să vă spun cine era motivul râsului cu lacrimi.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram
Sursa foto: Pexels