De ce am ales să ne întoarcem în România?

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu articolul ăsta. E ca şi cum mi-aş pune sufletul pe tapet când nici mie nu-mi vine încă să cred că planurile de întoarcere sunt ale noastre. Eu sunt plecată de 5 ani, iar al meu soţ de 15 dintre care ultimii 13 ani i-a petrecut în Luxemburg. Dacă era după mine, n-aş fi plecat din România, însă l-am cunoscut pe EL. Cum nicio o relaţie nu-i sănătoasă la distanţă, am hotărât să ne mutăm împreună în Luxemburg … pentru o vreme. N-am ştiut cât va fi dura vremea aia, dar aveam un plan pe câţiva ani. Nu ştiam pe câţi. Durata s-a măsurat în „până ar trebui să înceapă copilul şcoala”. Când măsuram timpul, copilul nu exista. A apărut după mai bine de 3 ani (ai mei) de locuit pe meleaguri luxemburgheze.

După ce s-a născut Antonia toate planurile s-au accelerat şi viaţa noastră a luat-o pe repede înainte. Niciodată nu mi-am dorit mai mult să plecăm. Aș minţi dacă aş spune că nu mi-am dorit lunar, poate chiar zilnic să îmi împachetez ultimii ani din viaţă, petrecuţi în „strălucitul Vest”, să-mi iau soţul şi copilul, să ne urcăm în maşină şi să nu ne mai oprim până la Cluj. Dar ar fi fost prea simplu şi, de când mă ştiu, lucrurile simple n-au fost pentru mine. Apoi, poate ar fi fost şi-un gram de inconştienţă.

A trecut timpul şi întoarcerea noastră nu mai suferă amânare. Atunci când am ştiut că planul e realizabil, am început să le dăm de veste apropiaţilor şi nu numai. S-au bucurat din suflet cei care an de an ne sugerau să ne întoarcem acasă, cei care ne duc dorul, cei care ne iubesc, cei care ne cunosc aşa cum suntem. Inevitabil ne-au tăiat entuziasmul cei pentru care România nu înseamnă mai nimic, cei pentru care familia are o altă însemnătate decât pentru noi. Ne-au știrbit entuziasmul, dar dorinţa şi elanul au rămas aceleaşi. Şi, totuşi, de ce lăsăm o viaţă confortabilă, un venit sigur, un sistem de sănătate foarte bine pus la punct şi toate celelalte avantaje pentru a ne întoarce în nesiguranţă, în corupţie, etc.?

Primul şi cel mai important motiv e familia. Nimic niciodată nu poate fi mai important, mai cald, mai primitor, mai plin de iubire. Nu mă văd crescându-mi copilul departe de bunici şi nici nu-i pot priva pe ei de nepoată. Trebuie să aibă rolul lor permanent în viața copilului şi nu doar de 2-3 ori pe an. Vorbesc la singular, însă soţul îmi împărtăşeşte viziunea. Părinţii noştri ne au doar pe noi. Dacă unul dintre ei ar fi bolnav, banii trimişi pentru ca cineva să aibă grijă de ei nu ne compensează prezenţa. Apoi, suntem conştienţi că sufletul lor se stinge câte puţin în fiecare zi, pentru că înaintează în vârstă singuri, fără noi. Şi noi la rândul nostru ne luptăm cu doruri mari şi lacrimi multe. Mi dor chiar şi de soţul meu. Stau cu el într-o casă, dar timpul nostru împreună e foarte limitat. N-avem sărbători (foarte rar) şi nici weekend-uri împreună. Decizia e luată şi cu gândul ca noi trei să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului. Este o vorbă care zice că prietenii ţi alegi, iar familia ţi-o dă Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu a fost generos cu noi pentru că avem o familie mare, frumoasă din care fac parte şi prietenii. Așa că e timpul să profităm de ea! Mereu îmi imaginez cât de frumos ar creşte Antonia alături de ceilalți copii din familie.

Banii nu sunt totul. Pe vremea când eram fără EL, mama îmi zicea că un teanc de bani nu mă va încălzi când mă voi pune în pat. Şi bine zicea! La fel nu mă încântă banii adunați într-un cont puși în balanţă cu lipsurile sufletești care se accentuează. În România nu vom pune la fel la ciorap, poate nu vom pune deloc, dar vom avea momente pe care nicio sumă nu le poate cumpăra.

Copiii cresc cu iubire înainte de orice. Un bebeluş are nevoie ca mama să-i fie zi de zi aproape măcar în primul an de viaţă. Bebeluşul nu poate înţelege că mama a plecat la muncă atunci când el avea 3 luni pentru ca lui să-i fie bine, să aibă bani pentru a-i asigura confortul. Lucrul acesta este valabil şi pentru copiii mai mari. Nu vreau ca Antonia să crească cu educatoarele de la creşă, deşi sunt nişte femei minunate. Nu vreau să fie cu un străin 8-10 ore pe zi. Nu vreau să îi spun că sâmbăta fugim la cumpărături, facem curăţenie, mâncare şi dupămasa mama se trânteşte în parc pe o bancă pentru că nu mai are energie. Nu vreau să crească într-un sistem în care totul este centrat pe bani, pe business, în care valorile umane pe care eu le ştiam de acasă sunt degradate sau chiar inexistente. Vreau să fie înconjurată de iubirea celor dragi în permanenţă, nu să o coplesșească și să o zăpăcească de vreo 2 ori pe an. Nu vreau să vină vremea în care nu va trage către bunici, către România şi va prefera să zică „Bonjour” în loc de „Bună ziua”.

Rozul din România se prăfuieşte atunci când ajungi în Vest. Din România, Vestul se vede atât de roz, de civilizat şi de frumos încât mulţi şi-ar face bagajele într-o clipită să trăiască în Raiul de pe pământ. Care Rai?! Raiul care se vede din România, la faţa locului dispare sau, în cel mai bun caz, se estompează. Plusuri şi minusuri sunt peste tot, dar depinde ce vrei în şi de la viaţă. Să nu credeţi că aici nu există corupţie sau că toată lumea te respectă pentru ceea ce eşti. Să nu vă imaginaţi că nu există discriminare. Să nu vă miraţi dacă vi se spune că şcoala nu-i chiar aşa cum ar trebui să fie şi nici specialiştii din sănătate nu-s cei mai buni.. Exemple am multe şi nu din auzite, ci trăite pe propria-mi piele (vă povestesc câteva altă dată). Tocmai despre asta este vorba, despre experiențe proprii. Îi încurajez pe toţi cei cu gânduri de emigrare, să o facă. Să nu judece pe nevăzute, din auzite, ci să-şi ia viaţa în mâini şi să trăiască experienţa expatului pe propria piele. Unii o pot percepe mai bună decât tot ce au trăit în România, alţii îşi vor face bagajele şi se vor întoarce, dar, mă repet, contează ce vrea fiecare de la viaţă. Noi simţim că trece viaţa pe lângă noi. Am luat decizia care acum este cea mai bună pentru noi și pentru sufletele noastre. Nu ştiu dacă ne va părea rău sau nu, dar ştiu că aş regreta dacă ar mai trece câţiva ani tot aici, fără să fac ceva pentru mine, pentru familia mea, pentru binele şi pentru fericirea noastră împreună.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Sursa foto: Pixabay