Îi spuneam mamei în anumite momente că e naivă. Mereu răspundea la fel: „Nu mă pot lecui. Cred în oameni. Niciodată n-am să pot să înțeleg de ce te mint când tu le oferi toată încrederea și sinceritatea ta, de ce te lasă baltă când tu te-ai dat peste cap să-i ajuți, de ce îți fac rău când tu te-ai străduit să le faci numai bine.”
Chiar așa. De ce?! De ce oamenii nu știu să fie OAMENI cu oamenii? De ce atâtea minciuni, prefăcătorii, scuze, scărpinări cu mâna dreaptă la urechea stângă? Pentru ce?! Pentru mine sinceritatea-i mai bună decât toate, chiar dacă doare.
Împachetăm mai bine de 5 ani de viață în doi în care se includ peste 750 de zile petrecute în formulă de 3. Și am adunat ceva lucruri! Am împachetat până acum 15 cartoane mari și parcă n-aș fi pus nimic din casă. Ne-am zis că zboară timpul și nu ar strica să ne mobilizăm cu trimisul. După o primă firmă de care nu am fost mulțumiți și altele 5 care nu ajungeau până la Cluj și ne lăsau „averea” undeva pe drum, am găsit o firmă care avea cam tot ce ne trebuia: șoferi cu bun simț, mașină mare și CUVÂNT, adică dacă îmi spuneau că vin duminică, nu apăreau joi. Puteam trimite cu firma asta doar duminica … noaptea. Nu-i bai! Mai acumulează Horaţiu niște oboseală să aibă ce recupera în România. Am trimis cu ei vreo 3 ture de colete. Toate bune și frumoase! Șoferii au sugerat să îi contactăm pe ei direct. Ne-am prins că ar fi vorba de un ban de băgat în buzunar, însă nu ne-a deranjat aspectul ăsta. Ne-am gândit că poate îi facem omului un bine, poate are copii acasă, poate n-are un salar care să-i ajungă.
Duminica trecută a fost alt șofer pe traseu. Soțul meu avea un torticolis care-l împungea-n gât și când respira. A încărcat mașina noastră cu colete de trimis pentru că mașina celor de la transport nu încape la noi în garaj și asta ar fi fost singura variantă. A rămas că se aude la telefon cu șoferul pe la 4 dimineața. La 00:00 a adormit pe canapea, la 4:00 i-a sunat alarma. La 4:05 l-a sunat pe șofer: „Mai am vreo 2 ore până în Luxemburg. Stați liniștit că vă sun!”. La 6:00 iar și-a pus alarma. N-a vrut să insiste și a așteptat până la 7:00.
El: Mai aveți până în Luxemburg? Așteptam să mă sunați pe la 6:00.
Șoferul: Păi, noi suntem în Germania deja! V-am sunat și v-am dat mesaje, dar nu ați răspuns.
El: Nu am primit absolut nimic. Sigur pe mine m-ați sunat?
Șoferul: Asta nu știu! Colegul a sunat, nu eu.
După o mașină încarcată și descărcată, un scaun de copil demontat și remontat de un bărbat mai mult imobil decât operațional, un fel de Robocop în carne și oase, nu în armură; după niște apeluri pierdute undeva-n atmosferă și o vină pasată de la unu’ la celălalt, fără vreo scuză strecurată în conversație, eu tot nu înțeleg de ce era atât de greu să spună că îi e lene să facă o rută ocolitoare pe ploaie și că n-are chef de-un ban în plus. Măcar nu mă împiedicam astăzi de cartoane și nu masam de 3 ori pe zi gâturi împietrite. De acum n-am decât să mă rog că oamenii vor fi OAMENI şi se vor gândi de două ori înainte să-şi ia un angajament. Nu de alta, dar cartoanele nu mi le pot duce în spate şi mai am exact 6 duminici în care îmi pot trimite lucrurile spre România. În timpul ăsta cartoanele trebuie să le facă cineva (eu!), tot acel cineva trebuie să se îngrijească şi de copilul atomic, de casă, de masă … ştiţi voi!
Later edit:
După ce-am scris textul de mai sus în viteză, cineva a fost OM până la urmă şi a încercat să-şi repara greşeala. Am primit un telefon joi direct de la dispecerul firmei, care ne anunţa că au un transport de făcut în ziua respectivă şi ar putea veni să ne ridice coletele. Le-am trimis! Noroc că s-au aliniat planetele şi am avut bărbat acasă. Singură nu m-aş fi descurcat. Mă aşteaptă restul casei de împachetat. AMR 49 de zile :).
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram
Sursa foto: Pexels