Am sperat ca anul acesta să îl încheiem fără accidente majore, dar nu a fost să fie. Mai rău este că Antonia a fost protagonista, din nou, tocmai în prima seară din concediu, după ce am ajuns la mare.
Nu am vrut să scriu mânată de impuls și de toate sentimentele care m-au cuprins în acele zile. Am vrut să am mintea limpede, să reiau firul evenimentelor fără ca emoțiile să preia rolul rațiunii. Mai jos, regăsiţi unul dintre cele mai lungi articole pe care le-am scris vreodată. Sper să aveţi răbdare să îl citiţi.
Luni seara, în prima seară din concediu, Antonia a căzut în duș. Tatăl ei a luat mâna de pe ea cât să mute olița portabilă de pe toaletă, situată la 20 cm de duș. A căzut în fund și de acolo și-a zdrelit spatele de o bordură de gresie tăioasă din care era construit dușul. Norocul a fost că tatăl ei a prins-o înainte să fie mai rău și un mare noroc este modul în care a căzut, amortizând impactul. Dacă era altfel, nu vreau să mă gândesc la consecințe. Și așa țipetele ei le aud și acum și faptul că pielea s-a rupt până la os (pe care l-am/le-am văzut) a rămas o imagine greu de șters.
Cu tricoul ud, în chiloți, am dus-o la UPU Constanța. Eu m-am urcat la volan, pentru că soțul meu băuse o bere și am fost suficient de lucizi să ne aducem aminte acest lucru. În schimb, a fost prima dată când Antonia nu a călătorit în scaun, ci pe burta tatălui ei. Era liniștită, dar epuizată după durerea suferită și un drum de 700 de km. Cei 17 km până la spital mi s-au părut vreo 100.
Am plecat la UPU Constanța fără să văd vreo altă variantă posibilă. Am plecat cu o oarecare încredere, pentru că la UPU Cluj mai fusesem de 2 ori cu Antonia (cu clavicula ruptă și după o stare de inconștiență) și de fiecare dată a fost tratată de profesioniști empatici, cu suflet și blândețe. Dar nu. UPU Constanța este din alt film, dintr-o realitate care mie nu-mi aparține.
În primul rând, la Constanța, pentru a ajunge cu copilul la unul dintre cele 2 cabinete de primiri urgențe copii, de chirurgie și pediatrie, trebuie să treci prin sala de așteptare a adulților. De la intrare te întâmpină un miros greu, țipete, bețivi și tot ceea ce se poate întâlni într-o unitate de primiri urgenţe. Deloc încurajator pentru un copil. În schimb, doamna de la recepție a fost amabilă și ne-a spus de 2 ori, fără să ne repezească, unde trebuie să mergem şi ce trebuie să facem.
Miros greu și după a doua ușă. După ce i-am răspuns Antoniei de ce strigă x și y, am intrat în cabinetul de chirurgie. Asistenta a fost empatică aș putea spune chiar și după ce Antonia a vomat în cabinet. Șocul și durerea și-au spus cuvântul. Eu, mecanic, am început să curăț și să-mi cer scuze. Aș fi făcut orice numai să fie bine. Ea să fie bine, oamenii să fie buni.
A venit primul doctor, o doamnă, Voinea Cristina. Superficială. Ocupată am zis eu, că în UPU nu-i tocmai floare la ureche să muncești. Scria ceva pe o foaie și eu încercam să îi spun detaliile pățaniei. Ea mi-a răspuns, fără să se uite la mine: “Doamnă, nu am timp de socializat. Mă așteaptă și alți pacienți.” Ea nu a înțeles că eu nu eram acolo să socializez, ci voiam să îmi văd copilul bine, să primesc câteva detalii despre starea ei în urma evaluării profesionistului.
Am plecat spre radiologie. Drumul până acolo era presărat de țipete și oameni îndurerați. Spitalul murdar, prea murdar. Doamna de la radiologie a fost o stană de piatră. Vesta care am pus-o pe mine era de un jeg absolut, dar nu asta conta. Pe Antonia o durea, pentru că trebuia pusă pe spate și femeii nu îi păsa prea mult. Să spunem că își făcea treaba, dar nu era presată de vreo coadă de la ușă și putea avea măcar o secundă de compasiune, de blândeţe. Nimic. Masa era dură, rece şi ruginită.
Ne-am întors la UPU. Pe Antonia a văzut-o al doilea medic, un rezident, Manca Iulian. Pe această cale, îi mulțumesc pentru blândețe, grijă, răbdare, profesionalism și empatie. Totuși, mi-ar fi plăcut să îmi spună că miercuri, la control, nu ne întâlnim cu el în policlinică. Acest domn, cu adevărat domn, nu avea de unde să știe ce fel de părinți suntem, dacă știm sau nu să observăm orice schimbare de stare a copilei ori dacă suntem siguri de modul în care a căzut. Ne-a propus să ne interneze până miercuri sau să îi facem investigații suplimentare și să semnăm că refuzăm internarea. Am ales varianta a doua. Oamenii, în mare parte, și spitalul în sine nu îmi inspirau încredere.
Am plecat să îi facem o ecografie abdominală și una pelviană, pentru că doctorul voia să fie sigur că nu există leziuni interne, la rinichi de exemplu. Locul în care am făcut ecografia era vis-a-vis de radiologie. Am dat peste o stană de piatră la fel de insensibilă ca și prima. Antonia iar trebuia să stea pe spate dar, de data asta, pe un pat, cu cearşaf. I-am explicat eu treaba cu ecograful și cu gelul, că, atunci când ea era în burtică, gelul și acel aparat mă ajutau să o văd, dar tot a luat-o prin surprindere faptul că era rece.
Ea, speriată: “Mami, e rece!”
Eu: “Știu, dar ești gata imediat și apoi poți pune mâna să vezi ce textură are.” Nu îmi găseam cuvintele.
Stana de piatră nr. 2: “Hai, mă fată, că nu e rece. Ce-ai vrea? Să-l încălzesc?”
Nu, să taci, mă gândeam eu. “Mă fată” asta are 4 ani și asta ar trebui să spună tot. Poate stana ar fi leșinat de durere în locul ei, lucru perfect normal. Copila mea nu țipa și nu plângea. O durea, era speriată și se confrunta cu multe necunoscute într-un interval foarte scurt de timp.
Stana de piatră nr. 2, înainte de ecografie: “Nu știu ce vreți, că eu nu am nimic în calculator. Mergeți de unde ați venit și le spuneți să treacă ce au de trecut și apoi veniți înapoi cu fetița. Ba nu! Vă fac ecografia, dar nu vă dau rezultatul până nu-mi apare ce trebuie în calculator. Mergeți, le spuneți și vă dau rezultatul după ce am ce trebuie în calculator. De fapt, nu știu de ce medicul ăsta v-a trimis aici dacă raza e ok.” (cu ochii dați peste cap, deranjată de decizia doctorului)
- Nu e treaba mea să umblu prin spital și să spun nu știu cui ce să facă. Există telefoane care se efectuează de personal, nu de pacienți. În cele din urmă, detaliile au apărut în calculator, fără să mai fac eu plimbarea programată.
- Nu e profi să contești decizia doctorului, tu, parte din personalul medical, în fața pacientului. Fă-o cu colegii, la țigară. În rest, taci.
A urmat testul de urină. Trebuia să fie în baia din sala de așteptare a adulților, prima peste care am dat la intrarea în spital. Băile birturilor din cele mai îndepărtate sate cred că sunt mai curate. Noi eram într-un spital, nu într-un birt.
Antonia, aproape plângând: “Mami, eu nu intru aici, că miroase foarte urât.”
Ce-i drept, te pișcau ochii de la miros. Am încercat să îi recoltez în parcul spitalului, pe întuneric, dar nu a funcționat. Ne-am întors la UPU. Antonia era bine, dar urma să îi observăm urina (dacă prezenta modificări de culoare, miros, etc.). Domnul Manca ne-a spus că ne vedem la control miercuri, în policlinică, între 9:00 și 12:00.
Miercuri, 21 august
Am ajuns în policlinica pentru copii. Căutam pe uși numele doctorului. Nu l-am găsit. La informații mi s-a spus că domnul doctor nu consultă acolo și consultațiile au loc la camerele 12 și 13. Mi s-au înmuiat picioarele.
Mă consider un om educat, cu bun simț, așa că i-am întrebat pe oamenii care așteptau dacă pot intra, să pun o întrebare. După acordul lor, am bătut la ușă și am intrat, sfioasă:
Eu: “Bună ziua. Numele meu este …” … dar nu am apucat să termin propoziţia.
Doamna doctor, pe un ton strident, ca un profesor sever care își ceartă elevul întârziat: “Hai, doamnă, intră, că n-am vreme să stau după tine”.
Mi-am zis că trebuie să fiu calmă: “Îl caut pe domnul doctor Manca Iulian. Ne-a spus să venim …”. Iarăşi nu mi-am terminat propoziţia (şi vorbesc destul de repede).
Doamna doctor, ironică: “Eu sunt Manca. Ce vreți?” Asistenta numărul unu zâmbeşte ironic, vizibil, prea vizibil.
Mi-am zis că nu merge așa cum știu eu, ci cu tupeu, că într-o lume de nesimțiți ești mâncat dacă nu ești ca ei, aşa că am lăsat sfiala şi mi-am îmbrăcat tonul ferm: “Nu semănați cu Manca Iulian. Am fost la el luni, la UPU, cu fetița mea de 4 ani. Astăzi am venit la control.”
Doamna doctor: “Să așteptați afară!”.
Am ieșit. Tremuram. Căutam un privat, undeva. Problema era că dacă plecam de acolo și nu ne lua nimeni la privat, ratam controlul, că se făcea ora 12:00, iar doamna pleca. Între timp, doamna doctor a ieșit să dea ordine care semănau cu cele din armată: “Iau programările. Apoi restu’ alinierea”. Ea, un fel de zeu autoritar. Noi, un fel de subalterni care trebuiau disciplinați.
Ne-a chemat. Aveam inima cât un purice. Mi-am dorit ca acest eveniment să nu îi lase traume copilei mele, dat fiind faptul că am trecut cu brio peste cele anterioare.
Doamna doctor, fără vreo vorba către copil: “Dezbrăcați copilul. Ce s-a întâmplat? Văd că ați refuzat internarea.”
Încercam să îi explic că nu a fost voeba de un refuz, ci de o înțelegere de comun acord cu doctorul. Nu a contat. O ținea pe a ei. Am renunțat să explic.
Luni, după ce am plecat de la UPU, Antoniei i-a căzut pansamentul. Am continuat eu să o pansez. I-am explicat de fiecare dată ce fac, care este betadina, de ce îi pun ser (în cazul în care pansamentul se lipea), tot ceea ce făceam și nu a scâncit nici măcar o dată. Aici, acum, doamna doctor (aș renunța cumva la acest “doamna”, că nu i se potrivește) trăgea de un pansament lipit de rană, fără vreo explicație. Efectul surpriză: niște ser rece turnat pe spate. Copila era pe pat, în picioare, a început să plângă și să își ridice piciorul drept. Doctorița asta empatică i l-a înșfăcat de 3 ori și i l-a proptit în pat, enervată. A adăugat: “Hai, mă fată, că n-are ce să te doară”. “Mă fată”, repet, are 4 ani.
“Trebuie pusă pe burtă. Aşa nu se poate!” De fapt, voia să o imobilizeze. Asta nu aș fi permis. Nu pentru detașarea unui pansament. Horațiu a vrut să o pună pe burta lui. Doctorița: “Domnule, ce e asta? Tot vă murdărim hainele.”
Am luat foc: “Chiar nu înțelegeți că binele și liniștea copilului nostru sunt mai importante decât absolut orice?! Credeți că au valoare niște haine?!”
Doctora și-a dat ochii peste cap. A detașat pansamentul și mi-a spus cu nonșalanță: “Am nevoie de un Cosmopor. Să mergeți să cumpărați.”
Eu, stupefiată: “Vă rog puneți-i un pansament și îl voi schimba eu după ce plecăm de aici.”
Doctorița, cu ochii bulbucați şi cu scârbă în voce: “Da’ nu înțelegeți că n-am? Hai, că repede veniți de la farmacie”.
Am ieșit din cabinet. Pluteam. Mă gândeam că am lăsat-o pe Antonia dezbrăcată, acolo. Era cu tatăl ei, dar cumva îmi era sufletul greu, pentru că, prinsă în conversații inutile, nu m-am uitat la ea. “Oare e bine?”, m-am întrebat. Eu nu eram. “Unde mă duc?! Stai! N-am bani”. Am intrat înapoi în cabinet să îi cer bani soțului.
Eu: “Dă-mi niște bani, că n-am.”
Doctorița, pe ton strident, cu aceeași scârbă pe față și în glas: “Da’ ce, doamnă? E 3 lei un pansament. N-ai 3 lei?!” Poate că m-a văzut prea bine îmbrăcată.
Eu, cu focul de artificii din interior: “Nu. Nu îi am. E și asta o problemă?!”
În farmacie am izbucnit în plâns. Focurile de artificii trebuiau să iasă pe undeva. Tremuram. Am ajuns în cabinet. Antonia a fost pansată de o asistentă, numărul doi, care cred că mi-a simțit furia și tăcea. Măcar să tacă dacă nu putea să fie empatică.
Am plecat. M-am simțit atât de ușurată când am ieșit de acolo. “Stai! Am uitat să îi iau numele distinsei.” Mioara Georgescu, medic primar chirurgie şi ortopedie pediatrică. Asta scria pe ușă. Numa’ a mioară nu seamănă. Poate că e mai blândă când consultă la privat. Cineva, persoană de-a locului, îmi zicea că aşa eşti tratat în Constanţa dacă nu le dai dreptului zeităţilor. Eu nu am făcut-o. Nici nu mi-a trecut prin cap să o fac.
Când am plecat, Antonia m-a întrebat, cu speranţă în glas: „Aşa-i, mami, că nu mai venim aici?” Nu mai aveam de gând să pun piciorul acolo.
Duminică, 25 august
De la mare, am luat legătura cu un chirurg pediatru din Cluj, să mă sfătuiască cineva (mai cu suflet, speram) cum să procedez în Turcia (urma să plecăm marți dimineața). Numele acestui doctor este Surd Adrian. Pe internet are recenzii foarte bune, inclusiv un număr de mobil. Am sunat și i-am explicat situația. Mi-a zis că ne poate primi duminică la 10:00 sau la 17:00.
Duminică plecam spre Cluj. La 16:50 am fost la spital. Asistenta care ne-a primit a fost caldă. Doctorul a venit într-un minut și, din primele secunde, a întrebat-o pe a noastră domnișoară, pe un ton cald şi blând: “Ce-ai făcut, guşterilă?„.
Când am plecat, Antonia mi-a spus: „Mami, doctorul ăsta a fost aşa de simpatic! Mi-a spus muşterilă.” Şi a început să râdă. Eu şi soţul meu zâmbeam cu gurile până la urechi. Copila noastră era bine fizic, dar şi psihic (fără frici, asta după muuulte discuţii şi explicaţii avute cu ea) şi urma să profităm de tot ceea ce avea să ne ofere vacanţa în Turcia.
Oameni buni, concluzia mea, după cele păţite, este că o vorbă bună şi un ton blând te liniştesc, te ajută să treci peste jumătate din coşmar. O vorbă repezită şi nepăsarea îţi accentuează stările. Sfatul meu este să nu lucraţi cu oamenii, cu atât mai puţin cu copiii, dacă nu ştiţi să fiţi oameni. Şi dacă aţi ajuns acolo, nu vă credeţi zei, că nu sunteţi. Şi încă ceva: ţineţi-vă gura dacă nu aveţi nimic bun de spus.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
De aceeași atitudine am avut și eu parte cu copila de 8 luni, dar la ORL. Acum ,aproape 3 ani. Inuman. Tot în Constanța. Din păcate, și în Craiova indiferenta maxima.
Imi pare atat de rau cand vad ca ati experimentat aceeasi atitudine in acelasi spital. Pe de o parte, asta arata ca nu sunt nebuna. :)) Pe de alta parte, mi-as fi dorit sa fim un caz izolat, sa fi fost o greseala. Nu ma linisteste deloc ideea ca aceste comportamente sunt o practica curenta. Totusi, refuz sa generalizez si am vazut ca exista si oameni atenti, cu suflet, profesionisti (de exemplu, dl dr Manca pe care l-am mentionat in articol).
Of eu inteleg ca la UPU este stres si vad foarte multi pacienti dar DAR cand ai un copil pacient trebuie sa vorbesti cu el.sa-i explici inainte si in timp ce faci toti pasi dar toti si ei o sa coopereze ,inteleg ca vrei sa-i faci bine…imi pare tare rau pentru experienta traita.
Un mare plus pt Dr.Surd , copilul meu ii spune Dr. Pluto si acum dupa 3 ani , am fost la o consultatie/apoi operatie si pentru al linistii a scos mobilul si a cautat desene cu Pluto.
Exact asta zic si eu. UPU nu e tocmai cel mai zen loc in care sa lucrezi si pot intelege stresul la care personalul este supus (printre altele), dar copiii sunt oameni mici, in formare. Ei au nevoie de putin mai multa atentie decat un adult.
Da, domnul doctor Surd a fost minunat. 🙂
Off. Urata experienta. Din pacate asa e in Constanta. Noi suntem de aici si sincer imi este frica sa merg cu copilul la spital, pentru ca stiu ca toate cele de mai sus se vor intampla. Chiar daca sunt in general un om care isi spune parerile, acolo amuțesc. Tot din aceeasi cauza “sa fie bine copilului”. Din pacate diversitatea culturala din Dobrogea, ca sa nu o spun altfel, creeaza aceste caractere reci. Suntem mai mult niste orientali decat niste dobrogeni. Toata lumea e plictisita, multi au un sambure de “rautate gratuita” impotriva celorlalti, la orice coada la supermarket cineva e nemultumit, in trafic se claxoneaza aiurea. De cate ori trec de jumatatea de sud-est a tarii am asa un sentiment placut de…”gata aici nu ma mai supara nimeni”… si inca nu am ajuns la Cluj. Cred ca o sa imi placa tare😁
Imi pare atat de rau cand imi povestiti despre aceeasi atitudine, in acelasi spital, ca e cunoscuta de cei ai locului.
Acum eu nu zic ca Clujul e raiul pe pamant, ca curge laptele si mierea, ca oameni si mai putin oameni sunt peste tot, dar eu am comparat experientele avute si asta a fost concluzia: bine intr-o parte si mai putin bine in alta.
Noi locuim in județul Constanța și evităm pe cât posibil să ajungem la doctori sau spitale tocmai din motivele menționate de dumneavoastră. Am pansat și noi multe răni ( Eca are aproape 3 ani și e tare… energică), am stat multe zile și nopți trează supraveghind o febră de 39, ceva… Trebuie să recunosc că nu aș fi rezistat în multe situații să stau cu copilul acasă fără să îl vadă un doctor, dar soțul meu care a umblat mai mult prin spitale când era mic, m-a încurajat mereu că e mai bine așa, și chiar a fost. Am cedat odată, când Ecaterina avea 1 și 5 luni, făcuse rujeola și am mers cu ea la Spitalul de boli infecțioase. Aici a fost goaznic, ne-au jignit si ne-au mințit că are pneumonie, la raze ne-au trimis a doua zi, iar rezultatul nu l-au dat abia după 3 zile, bineînțeles că nu avea nimic la plămâni, timp în care i s-au administrat medicamente și pt asta. Când am aflat rezultatul am cerut insistent externarea. După multe insistențe am primit-o a doua zi. Bineînțeles că zilele petrecute acolo au fost goaznice și condițiile la fel. Totuși o doamna din salon cu noi spunea că ai au fost și la județean și acolo e mai rău. După această experiență ne ferim și mai mult de spitale 😉
Mie mi se pare firesc sa merg la spital atunci cand situatia o cere. Nu pentru o febra banala, bineinteles, ci pentru lucruri care au nevoie de expertiza medicului din UPU. In rest, daca se poate astepta pana a doua zi, mergem la pediatru. Pe de alta parte, din pacate, imi pot da seama de ce spui ca va feriti de spitale. Imi pare rau pentru experienta voastra.
Pfff…asta îmi aduce aminte de vizita inopinanta la spitalul de pediatrie Ploiești,cu juniorul din dotare ,cand avea 1,2 ani . A căzut în cada si disperată cum sunt,sa nu se fi lovit la cap rau,am fugit la spital ,la ora 23 . Intram repede,ca na,era lovitura la cap ,dar la radiologie,dam peste o madam doctora ,mai acră decat varza murata. Incepe sa tipe la noi sa tinem copilul nemiscat,pe pat ,ca altfel nu iese poza si trebuie sa o repete. Ea tipa,copilul speriat mai mult de țipetele ei,nici gand sa stea la poza ,pe patul acela si imobilizat . Calmă,de obicei,începusem sa-mi ies din sărite. I-am spus pe un ton calm dar ferm ca daca va continua sa tipe ,copilul se va agită si mai tare. Nu mai zic de atitudinea ei,fata de noi. Parca eram ultimii oameni,dusi cu miloaga la ea . N-am mai suportat-o si i-am spus : Mai doamna,eu va inteleg,ca sunteti obosita,stresata ,nu va ajunge leafa …dar va rog frumos sa schimbati tonul. Nu suntem aurolaci,betivi ,dupa drumuri,n-am venit de placere. Suntem oameni normali,veniti cu un copil mic si speriat ,pe care l-ati mai speriat si dvs tipand. A tacut din gura . A facut radiografia . A venit total schimbata in atitudine . Vesela ,prietenoasa ne-a comunicat ca a iesit poza . Ba chiar mi-a zis si dragă 🤭. Sotul meu ,roman 100% a vrut sa o cinstească 😄. I-am spus ,dupa ce am iesit : Tu ai impresia ca mai lua madam vreun leu,dupa ce am luat-o la trei păzește??
Cireasa dupa tort ? La ora 1 noaptea ,trebuia sa ne ducem la UPU sa-i faca juniorului tomografie. Transportul nu este asigurat . Apoi ,dupa ce terminam la UPU,trebuia sa ne întoarcem la pediatrie . Deci ,poate pe la 8 dimineata ,ajungeam si noi acasa . Am sunat pe nasa copilului si ne-a spus sa-i urmărim reactiile si daca intervine vreo schimbare ,sa mergem pentru investigații suplimentare . Juniorul a fost bine mersi ,nici macar cucul nu a avut 😉
Doamna asta de la radiologie seamana cu cea pe care al intalnit-o eu. Stiu ca trebuia sa iasa poza, dar copila mea speriata, cu rana pe spate, era dificil sa stea nemiscata pe masa aia dura, in mediul respectiv, cu vocea intepata, nemultumita si autoritara a doamnei. Cand lucrezi cu copii, cred ca trebuie sa ii ajuti sa coopereze si tonul ridic dublat de atitudinea acra chiar nu cred ca ajuta.
Bună, cred ca te citesc pentru prima data, cu siguranță nu va fi și ultima. Sunt din Constanța, am doi copii și știu exact ce ai simțit și experimentat la UPU Constanța, de cele mai multe ori atunci cand apare o problema de sănătate cu copii încercam sa evităm UPU C-ta, nu pentru că am fi niște snobi ci datorită condițiilor de acolo și a personalului. Nu vreau să generalizez, am întâlnit și oameni pasionați de ceea ce fac și care si-au dat tot interesul pentru ca fetița mea, născută prematur, să fie bine, însă as putea scrie un roman legat de condițiile și situațiile penibile în care m-am găsit în timpul cât am stat cu ea în spital. Numai bine fetiței tale! Și cine stie poate într-o zi cu toții vom putea să fim mai empatici.
Imi pare atat de rau cand vad ca ati experimentat aceeasi atitudine in acelasi spital. Pe de o parte, asta arata ca nu sunt nebuna. :)) Pe de alta parte, mi-as fi dorit sa fim un caz izolat, sa fi fost o greseala. Nu ma linisteste deloc ideea ca aceste comportamente sunt o practica curenta. Totusi, refuz sa generalizez si am vazut ca exista si oameni atenti, cu suflet, profesionisti (de exemplu, dl dr Manca pe care l-am mentionat in articol).
Sunt medic pediatru și te citesc din perioada in care diversificam copilul propriu și voiam rețete ușoare și gustoase… Nu citesc articole scrise despre medici pe bloguri pentru că e normal sa le trec prin filtrul personal. Îmi pare rău că ați trecut prin tot ce ați trecut și sper că Antonia sa fie bine.
Suntem multi de multe feluri avem feluri diferite de a interacționa cu oamenii…și din păcate nu suntem plăcuți chiar de toată lumea…că ar fi perfect…
Daca Antonia e bine…la upu constanta p perioada verii sunt 100 de prezentări e zi…știu că îmi vei spune că dacă nu ne place meseria sa o schimbam… Nu e așa. Ador ce fac și nu as putea face alta ramura de medicină dar da după ce vad 10 copii poate la al 11 lea sunt puțin mai obosita și nu suficient de empatica și jucăușă… Dar cred că important e sa ne facem meseria bine și copii sa fie bine după ce își termină tratamentul… Că de empatie când nu se suplimentează personalul ..pentru că și noi avem nevoie de concediu…poate nu suntem mereu empatici…dar asta nu ne face doctori rai… Că meseria noastră în cele din urmă e despre vindecarea bolilor. In rest tine de felul nostru de a fi…
Buna, Gabriela.
In primul rand, iti multumesc ca ma citesti. 🙂
Sunt de acord ca suntem multi si de multe feluri si chiar nu avem cum sa fim placuti de toata lumea, insa este o diferenta intre a fi placut sau nu si a fi insensibil, inuman, in special atunci cand lucrezi cu copiii.
Cum am precizat in articol, imi dau seama ca UPU presupune un volum de munca imens. Nu am avut nevoie ca cineva sa fie jucaus, doar sa fie om. Atat! Nici eu si niciun alt pacient nu este de vina pentru deficitul de personal, pentru ziua proasta a medicului ori pentru volumul mare de munca. Pot avea suficienta empatie fata de el, inclusiv in acele momente, dar astept sa am parte de un tratament uman, intelegator si bland cu copilul de 4 ani. Si sa nu uitam ca doamnele de la radiologie si ecografie nu erau medicii din UPU. Doamna din policlinica nu era in UPU.
Ba da medicul de radiologie și eco vede toți pacienții prezentați în upu …chiar daca nu e locat acolo plus pe cei din spital.pe mine când sunt obosit și după ce am văzut 80 de pacienți mă interesează să tratez boala sa nu traumatiz fizic copilul și să fie bine după tratament…din păcate nu mă mai joc cu el…suntem multi de multe feluri …suntem multi cu copii sau fara .. avem anumite așteptări…dar ai mers la medic pt o urgenta…
Bun. Inteleg si asta, dar nu toti pacientii din UPU ajung si la radiologie/ecografie. Daca la UPU era plin, acolo a mai fost un copil inaintea noastra.
Asta ma interesa si pe mine: copilul meu sa fie tratat bine si corect, nu sa se joace cineva cu el. Prin tratat bine si corect inseamna psihic si fizic, sa nu existe traume fizice, dar nici psihice, iar tonul plin de scarba si ironie nu face parte din ceea ce eu inteleg prin bine si corect. Cred ca asteptarile mele s-au incadrat in limita bunului simt. N-au nevoie ca doctorii sa fie animatori, ci oameni. Este adevarat ca prin „oameni” fiecare intelege cam ce vrea. Pentru mine inseamna un strop de empatie, profesionalism, bun simt, blandete.
Medical anatomia e bine?
Clar sunt medic😅antonia medical e bine?
Da, Gabriela. Multumesc pentru intrebare!
Totul e ok acum.
Ce jigodii, vai! Eu as fi pus de mai multe ori numele doctoriței în articol (chiar și în titlu), pentru a te asigura că articolul tau va apărea cat mai sus pe google când caută cineva review despre ea.
Ce ai face diferit intr-o viitoare situație de genul asta (doamne ajuta sa nu fie cazul!)? Daca părinții unui copil au abonamente la niste clinici private, știi cumva daca exista metode de a include și copiii în abonamente astfel încât în situații de urgență sa nu depinzi de spitalele de stat?
Mă bucur că sunteți bine! ❤️
Eu nu am vrut ca acest articol sa fie doar despre doamna doctor, ci despre experienta in sine. Nu este vorba doar despre ea, ci si despre altii.
Sincera sa fiu, nu stiu ce as face diferit, daca as face ceva diferit. E greu de spus, pentru ca reactionezi pe fondul socului, fricii, etc.
Cred ca asta cu abonamentul trebuie vazut direct la clinica respectiva, daca se poate sau nu sa fie inclusi si copiii pe abonamentele respective. De exemplu, se poate face asta in cazul unor asigurari private, dar nu stiu in cazul clinicilor cum se procedeaza.
In situatii de urgenta cam tot la stat ajungi, pentru ca clinicile private nu au unitati de primire urgente.
Ce te legi ma de doctorii din Constanta? Va considerati, voi, ardelenii mai catolici decat papa.
Comentariul tau nu merita nici macar efortul de a raspunde, dar cred ca nu ai inteles esentialul. Nu ma leg de nimeni. Imi povestesc experienta. Nu-s ardelenii mai cu mot in frunte, dar am facut niste comparatii intre lucrurile pe care le-am trait pe pielea mea, intre experientele pe care le-am avut. Constantenii de ce „se leaga” de doctorii din Constanta?!
As fi vrut să știi cumva că în Constanța e foarte greu de trăit. Ce ai văzut tu in spital, e peste tot, acreala! Nu știu de ce, o fi briza marii de vina?! Prin comparație cu țara și cu lumea mare, constănțenii sunt corijenți la omenie!?!
Îmi pare rău să aud asta! Eu încerc să nu generalizez … Briza mării credeam că vine cu relaxare, nu cu încrâncenare.
Ii dau dreptate doamnei ,nu 100% ci 1000% si sunt constanteanca!
Am avut ghinionul de a ajunge la UPU Cta de 2 ori in aceasta vara si voi rezuma la 2-3 cuvinte intamplarile ,concluziile….le poti trage singur:
1 . Copil 7 ani ,capul spart ,sange pierdut…intubat in ambulanta ,drumul 1 ora si jum Navodari -Cta….da ,ai citit bine…o ora jum
2. Copil 14 ani ,fractura de glezna ,timp de asteptare in UPU Cta 5 ore…5 ore pt ca nu exista medic
Nu vreau sa mai spun de comportament , apropouri si mistouri pt a si primi drepturile….
Eu cu cine mai tin???
Asta îmi aduce aminte de perfuzia pusa fetitei mele, deshidratata, cu febra și vărsături, și care avea doar 2 ani și 4 luni. După ce a înțepat-o de trei ori ca nu ii găsea vena, a început sa tipe la ea. Mie îmi place sa fiu politicoasa de fel, dar atunci a ieșit fiara din mine și i-am spus sa ia „dracului” mana de pe copilul meu și sa cheme pe cineva capabil, ca o strâng de gat. Imediat au devenit amabile. Sper sa nu mai întâlniți astfel de medici niciodată.
Ma infior de cate ori aud de asemenea cazuri. Imi pare extrem de rau pentru experienta voastra. Va doresc acelasi lucru si voua: sa nu mai dati peste asemenea oameni.
Bună!
Eu am 2 copii, suntem din Ct și am fost nevoiți să mergem la UPU Ct o singura data, într-o noapte; cu teama in suflet, știind ce ne așteaptă (am tot citit pe net) am ajuns acolo, am „deranjat” un medic de la ORL care urmărea un meci de fotbal?! dar am reușit să plecam ok destul de repede.
Noi, cei de aici, știm că, pentru a fi tratați omeneste, trebuie sa mergem la privat. Nu este normal că pt orice urgenta să platesti, dar asta este realitatea din Constanta.
Ceea ce vreau sa subliniez este faptul că, peste tot sunt oameni și oameni. Cât se poate de pe scurt, va povestesc o întâmplare de anul trecut, atunci când, din nefericire, am fost nevoiți să ajungem cu fetița de 2ani la un medic gastroenterolog pediatru din Cluj. Am ajuns acolo cu recomandare. M-a marcat întâlnirea cu aceasta doamna doctor. Pe copila nu a atins-o. Tot ce a putut face (nu într-un cabinet -pt că „nu avea timp”, ci într-un mic spatiu destinat asistentelor) a fost să ne certe că am ajuns cu copila care mâncase (era totuși ora 10, iar micuța care era și alăptată, cerea mâncare de cum deschidea ochii), că nu am venit cu analize de sânge și multe altele. Am fost șocați de ton, de abordare. Ne-a propus o internare, fara sa ne spună pe ce perioada și s-a enervat și mai tare când am cerut ceva detalii (lăsasem copilul mai mare la bunici in jud Alba și nu puteam rămâne fără să știm pt ce perioada. Plus că venisem doar cu hainele de pe noi). Am refuzat internarea și am plecat plângând dezamăgită și frustrată.
Anul acesta, in Ianuarie, am ajuns la Urgente Aiud, unde am găsit o minunata doamna doctor, empatica și blândă, desi și dansa, evident se grăbea.
Eu nu vreau sa se inteleaga ca la Constanta este iad si la Cluj rai. Eu am comparat experientele avute pana in prezent la cele doua UPU. Sunt convinsa ca si la Constanta exista profesionisti empatici, asa ca doctorul Manca Iulian, dar ca si la Cluj sunt medici mai putin oameni.
Imi pare tare rau pentru experienta pe care ati avut-o la Cluj. Daca vreodata ai nevoie sa iti recomand medici pediatri aici, o fac cu mare drag.
Experienta ta imi este bine cunoscuta cu fetita mea, la un spital din Prahova. Atitudinea nervoasa, agitata si lipsita de incredere a asistentei mi-a speriat copilul incat acum la 12 ani merge cu teama la medic.
Imi pare foarte rau! Da, sa stii ca si mie mi-a fost teama ca, in viitor, i-ar putea fi frica sa mearga la spital, dar nu cred ca este cazul.
Cel mai trist este că un județ atât de mare (Constanța are de 2 ori mai mulți locuitori decât Clujul și nici Clujul nu e mic) are O SINGURĂ Unitate Primiri Urgențe!
În rest…..articolul e relevant. Poate de adăugat doar ca la adulți stai cu orele până te vede un doctor.
Andreea, da, o singura UPU este insuficienta, dat fiind faptul ca exista un flux mare de turisti pe timpul verii. Cat despre timpul de asteptare, pot intelege avand in vedere ca depinde de numarul de cazuri, de gravitatea lor, etc. De exemplu, si in Luxembourg am asteptat mult la urgenta.
În UPU Constanța, în cursul verii, sunt foarte multe prezentări. Posibil ca fetița ta să nu fi fost o urgență majoră decât pentru voi, părinții. O atitudine echilibrată , înțelegere pentru personalul care este suprasolicitat ajută mult.
Raluca, cred ca atitudinea mea a fost echilibrata si tocmai de aceea am decis sa scriu articolul mai tarziu, nu manata de impuls. Da, inteleg numarul mare de cazuri, dar nu inteleg sub nicio forma atitudinea din policlinica. Apoi, cand i se vad copilului tau coastele, goale, oare este sau nu o urgenta majora?!
Bucuresti, Spitalul Elias – acum 17 ani (inca extrem de proaspat in mintea mea de mama, va asigur!) Copilul de 2 ani si 5 luni. Trebuia sa i se puna o branula numai ca nu mai aveau branule mici pentru copii si aveau numai din cele XXL, ceea ce nu parea sa le deranjezez in vreun fel pe asistente care se amuzau copios vazandu-ma cum compar ingrozita marimea branulei cu manuta mica si vena si mai mica in care trebuia infipta branula aia! Cand in sfarsit a reusit cineva din familie sa aduca de undeva o branula de dimensiuni potrivite (miez de noapte, evident, ca mai intotdeauna in cazuri din astea…) asistenta i-a apucat cu forta bratul si i-a zis foarte rastit: „Da laba la mine! Si n-o mai trage inapoi ca te pleznesc!!!!” Ea imi pleznea mie copilul bolnav de 2 ani pe care eu il tineam in brate! In jumatate de secunda eram gata „de lupta” si am zis ca plec. Nici asta nu le-a provocat cine stie ce impresie, de fapt au zis merci, dar cand am semnat declaratia pe proprie raspundere de iesire din spital mi-au spus ca unei cretine: „dar stiti ce inseamna asta, da? ca va moare acasa!” VA. MOARE. ACASA. N-am sa uit in vecii vecilor.
Cum sa te comporti asa?! Vezi? Exact la asta ma refer cand vorbesc despre empatie si bun simt.
Mi se pare desprins de realitate ce spui tu aici și o spun ca o mama care a ajuns cu bebelușul in aceasta vara la UPU constanta și am plecat bine de acolo și cu o experiența demnă de povestit! La UPU s-au ocupat de bebelus cu multă grija , au venit după noi la radiografie pt ca am stat umpic mai mult și s-au ingrijorat, iar când am ajuns la internare in secția de Pediatrie a spitalului a fost totul ok! Saloanele era de 2 persoane cu aer condiționat și baie proprie, era curatenie și tot personalul era bine pregătit, dotat cu absolut tot ce trebuie și foarte amabil și binevoitor! Noi le multumim nespus fiecărui om pe care l-am întâlnit acolo !
Ma bucur ca experienta voastra a fost una pozitiva si mi-as dori ca experienta mea sa se incadreze la categoria exceptii, insa altceva inteleg din comentarii. In privinta saloanelor nu ma pot pronunta, pentru ca noi nu am ramas in spital.
Buna!
In primul rând imi pare rău ca ai avut o experiența așa urâta! Eu sunt din Cța și vreau sa spun ca de fiecare data când am fost la urgentă cu copiii, am fost tratati f fain, cu empatie, răbdare și chiar zâmbete! Am vrut doar sa zic ca sunt și Dr f buni la UPU Cța care merita toate laudele! Încă o data imi pare rău ca ai avut o experiența așa urâta!
Mi-as dori ca noi sa fi fost o exceptie si toate experientele de acolo sa fie pozitive. Cat despre personalul medical, sunt sigura ca fiecare unitate spitaliceasca are oamenii ei buni si mai putini buni (din toate punctele de vedere).
Cred ca esti singura care spune asta… Spitalul din Ct nu poate fi numit spital. Eu am fost la Orl si am fost consultate de un medic care sunt convinsa ca nici macar nu intelegea exact de ce am venit (probabil era rezident din Nigeria-cred ca 80% sunt de acolo, nu vorbea corect mai deloc), iar parafa de pe reteta era a unui medic roman. Toata lumea fuge la privat, macar acolo se vede profesionalismul.
Daca va spun ca acum doi ani fix aceasta doamna doctor mi-a operat fetita, pe atunci de aproape 4 ani, fiind empatica, atenta, calda si complet disponibila fara sa ii dau vreun leu, probabil nu m-ati crede. Aceasta doamna doctor mi-a salvat fetita, si ca noi multi altii, cei care erau internati. Nu a primit, solicitat sau sugerat nici macar 50 bani.Fetita mea era muscata de un paianjan purtator de un venim musculo-toxic.
Mă bucur să citesc comntariul tău şi să ştiu că există experienţe pozitive. Poate că doamna doctor a avut o zi proastă în ziua în care mi-a văzut copilul. Chiar mi-aş dori să fie aşa, dar am dubii.
Acum mi-am facut curaj sa citesc articolul… foarte trist si imi pare rau ca ati trecut prin asta, dar poate prin ce ai scris aici ajuti la o schimbare!
Pe de alta parte, dr pediatra care o vede pe fetita noastra este un om f cald si empatic, cum rar intalnesti! Si este asa oriunde o intalnesti, la cabinetul privat sau in spital. As mai spune ca este un standard destul de inalt pt doctori, mai ales pediatri si asa cum spunea cineva inaintea mea, poate a avut o zi proasta dr. despre care povestesti. Dar ma gandesc ca ar trebui sa fie constienti ca vor lucra cu oameni mici si sentimente mari atunci cand aleg meseria asta si sa isi lase problemele deoparte cand intra in cabinet.
Noi am avut parte de acelasi tratament din partea personalului la un spital privat si mai anume Isis, o doamna doctor nu ii retin numele foarte rece si foarte aroganta s-a comportat oribil cu al nostru copil care pe atunci avea doar 2 anisori. A fost un simplu control de rutina care a sfarsit a fi o groaznica experienta pentru noi…concluzia…chiar daca platesti sau nu serviciile medicale de cele mai multe ori esti tratat cu indiferenta si radiate.
Alexandra, imi pare rau pentru experienta voastra. In general, doctorii de la stat lucreaza si la privat, deci omul e acelasi si tocmai omul este cel care ar trebui sa faca diferenta.
Ma bucur ca în sfârșit vad un comentariu despre spitalul județean constanta. Sunt din Constanța, locuiesc în București, singura mea teama majora este wa nu ne îmbolnăvim in Cta. Cred ca cei mai slab pregătiți și sictiriti doctori din tara sunt în Constanța. Clinina Regina Maria, Isis …nu sunt mai departe….De ce? Penteu ca sunt aceeași oameni. Slab pregătiți și indiferenți. Poate în viitor cineva ia atitudine. Se cred dumnezeu pe pământ…cred ca daca ajungi la ei trebuie sa stai drepți in fata lor pentru ca ai nevoie de ei…e jale tot ce înseamnă sănătate in Constanța
Este foarte trist ca se intampla asta! Eu evit sa bag pe toata lumea in aceeasi oala si chiar am sperat ca noi sa fim o exceptie nefericita.
Mulțumesc mereu ca stam în Spania. 😩 Frica mea cea mai mare când merg în România e sa nu pățească ceva copii mei și sa fiu nevoita sa merg cu ei la medic. Suntem din județul Botoșani, și am avut experiente urate noi adulți, nici nu vreau sa mi imaginez cu copii cum ar fi.
În schimb, aici mergem și pentru o „banala” febra, și ești tratat excelent(la stat).
Eu am locuit si in Luxembourg si nu pot spune ca am avut peste tot experiente pozitive. Dimpotriva, am preferat, atunci cand s-a putut, sa ne tratam in Romania. Eu evit sa generalizez. Asa cum am scris despre aceasta experienta groznica, am povestit si despre cele pozitive, din Romania, la urgente, in spital de stat.