Părinții mei au divorțat înainte ca eu să împlinesc 8 ani. Nu este un subiect pe care să-mi doresc să-l dezbat sau asupra căruia să insist prea mult, pentru că scopul nu este să îi judec pe ai mei, cu atât mai puțin în public. Astăzi pot vorbi din prisma copilului cu părinți divorțați, a femeii care este mamă, dar și a partenerei de viață.
În cazul meu, după divorț, ai mei nu au știut să se înțeleagă măcar de dragul meu. Au început să o facă abia 10-11 ani mai târziu. Dar, cum spuneam, aceste rânduri nu-mi doresc să fie despre mine, ci despre toți acei copii cu părinți divorțați, pentru toți acei părinți care o iau pe drumuri separate și ar trebui să păstreze măcar o cărare comună pentru copiii lor.
Un divorț nu este un capăt de lume. Spun asta din punctul de vedere al copilului cu părinți divorțați, bineînțeles. E soluția finală a unei relații care s-a consumat, după ce s-a încercat repararea ei în fel și chip. Unele lucruri sunt ireparabile. Și asta nu trebuie să fie o tragedie. Tragedie este atunci când divorțezi de propriul tău copil, nu doar de partenerul de viață. În sufletul copilului, asta stârnește o panoplie de emoții, de la durere și suferință, până la indignare, confuzie și furie.
Dragi mame și tați, copiii nu se împart ca la partaj.
Copiii nu sunt o unealtă într-un război al orgoliilor, nici arme și nici scuturi.
Copiii nu sunt mingea voastră de ping-pong pe care o purtați, furioși, cu determinare, de colo-colo.
Copiii nu sunt mesagerii voștri pe timp de război și nici responsabili să arboreze steagul de pace.
Copiii nu sunt nici observatori într-un meci de tenis și nici arbitrii în ringul de box.
Copiii nu vor să aleagă între mama și tata ori să fie martorii complicațiilor voastre de oameni mari.
Copiii vor să fie copiii părinților lor, fie ei împreună sau separați. Când alegeți divorțul, nu divorțați și de copil. Pe el l-ați plămădit din iubire (așa se presupune) și are nevoie în continuare de iubirea voastră chiar dacă iubirea nu-și mai are locul între voi, mama și tata.
Copilul nu este un accesoriu manipulabil după bunul vostru plac. Părințeala nu-i un job part-time, ci unul pentru totdeauna, indiferent dacă trageți la aceeași căruță cu celălalt părinte sau nu.
Ei bine, dacă alegeți o altă căruță și o altă mârțoagă sau un bidiviu, lucru absolut firesc până la urmă, asta nu înseamnă că vă ștergeți trecutul și, odată cu el, copilul de pe fața pământului. El rămâne acolo și așteaptă să se suie și el în căruța voastră. Mai așteaptă și ca noul vostru partener de viață să îi zâmbească sincer, să simtă că își are locul în căruța respectivă, nu că ar fi un intrus.
Copiii sunt constantele vieții noastre. Sunt familiile noastre permanente. Nu există să ai o familie nouă așa cum te duci să te înnoiești cu o pereche de ghete. Copilul rămâne familia ta chiar dacă tu alegi să construiești o relație nouă, cu un alt om. Copiii nu-s niște ghete pe care le cumperi, le arunci, le schimbi, le dai cu cremă, le închizi într-un dulap în așteptarea să le vină vremea. Copilul nu are nevoie de momentul oportun pentru a face parte din viața ta de om divorțat. Copilul are nevoie de tine acum, să știe că brațele tale sunt larg deschise, că inima îți e plină de iubire pentru el, că locul lui e permanent și nu poate fi înlocuit de nimeni, că tu ești primul om din Univers care-l va ocroti și-l va susține indiferent de situație sau de reconfigurarea familială.
Copilului cu părinți divorțați îi rămân părinții, pilonii lui de siguranță, pe care se poate bizui, doar organizarea se modifică. În rest, el are nevoie să știe că amândoi sunt acolo, la orice oră din zi sau din noapte, la o întindere de mână sau la un telefon distanță. Dacă o căsnicie se poate termina, un copil este pentru totdeauna.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.