Cineva, acolo sus, mă iubește

Sunt obosită și am nevoie de o pauză. De la tot! Poate mai puțin de la scris, pentru că tastele mă ajută să mă deconectez. Acum nu-mi permit o pauză așa că n-am decât să merg înainte. Fizic și psihic sunt obosită, dar sufletul îmi e liniștit și saltă de fericire. Fizic sunt obosită pentru că dorm puţin şi psihic … pentru că mă obosesc oamenii neserioşi, care una zic şi alta fac.

Când sunt groaznic de obosită funcționez mecanic, fără să-mi pot aduce aminte exact ce am făcut de la trezire până seara ori unde am pus un anumit lucru. Zilele trecute nu-mi aduceam aminte ce-am făcut cu token-ul pentru home banking. Noaptea la 1:00 al meu soț desfăcea cartoanele încărcate bine. Era într-o cutiuță mică pe fundul cartonul. Nu știu cum a ajuns acolo. Nu-mi amintesc decât că l-am avut în mână la un moment dat. Știu că puteam cere altul de la bancă, dar efectiv n-aș fi găsit timp și pentru asta. Mai avem mai puțin de 10 zile până la plecare.

Cea mai cea fază a fost sâmbătă. Am plecat să livrez masa. Da, o parte din mobilă o livrăm noi. Dacă omu’ n-are cum să o ia, facem o faptă bună. Am ajuns în garaj şi am vrut să pun copilul în scaun. Copilul a zis că fix acum trebuie să-şi arate dorinţa de independenţă aşa că a trebuit să ne dăm jos din maşină şi să o las pe ea să urce şi să se instaleze. Bun! Dorinţa i-a fost îndeplinită. În timpul ăsta mi-am pus geanta pe maşină. Aveam în ea toate actele şi cheile de la casă, plus singurul nostru card Visa (avem cont comun). Instalată în scaun, Antonia a decis că vrea să se descalţe şi să-şi pună pantofii pe scaunul din faţă. Am aşteptat! Becurile în garaj s-au stins şi nu m-am mai dus să le aprind. La ce bun dacă porneam maşina şi se aprindeau farurile?! Şi am plecat. După vreo 500-600 de metri, văd un tip care îmi face semne disperate cu mâna. Ca niciodată, m-am oprit. Îmi zice ceva într-o francezo-engleză comprehensibilă. Şi îi zic „Ok, ok”. De fapt, n-am înţeles nimic. Eram pe fugă. Apoi, mi s-a aprins un beculeţ. Poate mi-o fi deschis portbagajul. Mda … noroc cu tehnologia şi maşinile noi care le indică pe toate la bord. Nu era asta! Era geanta mea  …. PE MAŞINĂ! Mi-a stat sufletul. L-am rugat să-mi dea geanta ca pe un înger salvator. I-am mulţumit. Am plecat, dar am continuat să-i mulţumesc în gând. Dumnezeu mi l-a scos în cale. Cam cum era să rămân acum fără acte şi fără chei de la casă, cu un soţ la muncă şi fără posibilitatea să absenteze? Clar că cineva, acolo sus, mă iubeşte.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Sursa foto: Pixabay