Cele mai triste scene din vacanță

Am avut o vacanță frumoasă, relaxantă și fără peripeții. Inevitabil, când suntem relaxați, cu timp, ni se întâmplă să observăm mai multe lucruri decât de obicei. Sau poate că lucrurile care ne deranjează și sunt departe de firescul nostru sunt cele care ne sar în ochi cel mai repede. Rețin 3 astfel de scene din vacanță. Toate 3 triste, dar fiecare ilustrează atât de bine societatea în care trăim.

Copilul pierdut pe telefon

Eram pe plajă. Copiii se bălăceau în mare cu ceilalți părinți. Eu am rămas singură pentru o vreme. Am profitat să citesc. Lângă mine era un băiețel de vreo 7-8 ani, cu telefonul în mână. A butonat cel puțin o oră și jumătate. În timpul ăsta, am citit, am făcut o baie în mare, am sărit peste valuri, ne-am jucat în nisip și ne-am adunat lucrurile să ne retragem în camera de hotel. Copilul era neclintit la plecarea noastră. Încă era fixat cu ochii în telefon. De ce să aibă un copil nevoie de telefon la mare, pe plajă, în locul ăsta în care ar fi atâtea de făcut şi atâtea jocuri de descoperit?!

Și nu a fost singurul caz. Mulți mâncau cu tableta sau cu telefonul pentru ca părinții să fie liniștiți. Încerc să-i înțeleg şi pe ei, pe părinţi. Erau în concediu. Nu o spun ca să mă laud, dar nu am avut nevoie de telefon nici măcar 5 minute în toată vacanţa noastră. Poate că am avut un avantaj că am fost în gașcă mai mare ori că ne-am ţinut de obișnuința de acasă. În schimb, în caz de nevoie, am avut un joc de la Quercetti, pe care l-am tot plimbat după noi. Vă voi povesti despre el într-un articol viitor.

Îndopatul obezului în fața tabletei

Am intrat în restaurant, la micul dejun. Fiind 12 oameni, cu tot cu copii, vânam mesele mari ca să putem mânca împreună. Noi 3 am ajuns primii. Scena de lângă masa noastră mi-a atras atenţia. La masa alăturată erau 2 băieți cu vârste între 6 și 10 ani și 3 adulți, presupun că părinții și bunica băieţilor. Cel mic servea cartofi prăjiți cu maioneză, iar cel mare pancakes cu ciocolată sau, mai bine zis, ciocolată cu pancakes. Să nu aruncăm cu pietre și să nu spunem din start că sunt preparate nepotrivite. Să fim îngăduitori și să presupunem că au fost excepțiile din vacanță, deși mă îndoiesc. Problema era că băiatul cel mare era obez. Atât de gras încât nu i se vedea gâtul și cel puțin 3 rânduri de burți i se revărsau peste pantaloni. Era genul acela de copil șocant de gras. Cu toate acestea, părinții, deloc trași prin inel nici ei, au considerat că este inspirat ca odrasla să mânânce pancakes cu nesimțit de multă ciocolată, să îi pregătească pentru finalul mesei nu unul, ci 2 pahare de suc și să le bage fraților în ochi ecranul tabletei. Copiii erau hipnotizați. Creierul le era amorțit încă de la prima oră a dimineții. Nu mai reușea să capteze gusturi, cantități ori alte mesaje. Trist e puțin spus! Protecția copilului ar trebui să se sesizeze și în caz de îndopare, așa cum o fac în cazul părinților care își obligă copiii să fumeze și nu glumesc deloc când spun asta. Ne urmează niște generații tare bolnave.

Fiecare în treaba lui: mama cu selfie-ul, copilul cu înecul și lumea cu nepăsarea

Pe doamna de care urmează să vă povestesc am remarcat-o pe plajă. Avea un corp perfect, buze pline, păr lung, piele cafenie, un costum de baie care atrăgea privirile, unghii lungi și ochelari mari de soare. După ea venea copilul. Un băiețel de vreo 6-7 ani. La prima vedere, n-ai fi zis că sunt mama și copilul. Nu știu dacă din cauza felului în care arăta ea (și să nu mă înțelegeți greșit, pentru că apreciez femeile frumoase, mamele care se îngrijesc) ori datorită distanței dintre ei doi.

Eram în piscină. Eram 4 adulți, 2 înotau și 2 se jucau cu 4 dintre copiii din gaşcă. Fetiţa mea era într-o bărcuță și ceilalți 3 copii erau atârnați de ea. Râdeau toți 4 de-i molipseau pe ceilalți cu veselia lor. La un moment dat, o zăresc pe doamna de care vă povesteam. Căuta cadrul perfect pentru cel mai bun selfie. La nici 5 minute de când o surprind pe respectiva, în celălalt capăt al piscinei, aud un copil care dădea impresia că cere ajutor într-o limbă care îmi era necunoscută. Era băiatul respectivei, la un pas de înec. Şi-a pierdut colacul şi s-a văzut complet singur, neajutorat. Un domn durduliu, dar cu prezenţă de spirit, a sărit în piscină şi l-a scos din apă. Era speriat, dar era bine, în viaţă. De pe margine, înainte ca băiatul să fie salvat, 2 doamne se uitau la el. Mi se pare halucinant să te uiţi şi să nu reacţionezi nicicum. O altă doamnă, româncă, se plimba cu salteaua pe luciul apei. A considerat că este suficient să îi împingă copilului colacul. Din păcate, colacul era prea înalt şi copilul prea speriat ca să se poată prindă de el. Salvamarii nu au intervenit la timp, mama era în plină şedinţă foto departe de copil, noi ne îndreptam spre el, din direcţia mamei, şi am observat toate aceste detalii ca şi cum ar fi fost scene dintr-un film puse pe slow motion. Când mama a ajuns la copil, nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să îl certe. Şi el încerca să îi explice. Şi ea îl certa în continuare. Şi mie mi se părea că asist la un film prost, în care oamenii şi-au pierdut instinctele, umanitatea, în care pun preţ pe propria persoană şi cam atât. Mi s-a rupt sufletul pentru copilul ăla şi m-aş fi dus să-l iau în braţe.

Ne-am stricat de cap. Asta-i concluzia la care ajung. Ne-a stricat viteza, egoismul, nepăsarea, lipsa de empatie … nici nu ştiu exact. Cert este că trăim vremuri sumbre. Suntem actorii unor scene contrare firescului, instinctului.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.