Ce mică este lumea asta mare!

Duminica dupămasa am o oră bună dedicată mie. E ora băii cu spumă şi cititului fără ca vreo mânuţă mică să-mi deschidă uşa, pentru că mânuţele Antoniei sunt ocupate în parc cu căţăratul ori cu „pipul” (nisipul). Tatăl ei o scoate în parc să petreacă puţin timp împreună, ca tată şi fiică. Duminica trecută, ultima din iulie, ne-am dat seama încă o dată că în viaţă există coincidenţe frumoase şi că lumea asta mare de fapt e mică, foarte mică.

Soţul meu nu-i cea mai sociabilă fiinţă de pe pământ, dar face progrese pe an ce trece :). M-a uimit când mi-a spus că a auzit o familie vorbind româneşte şi i-a salutat. Nu face asta prea des. Din vorbă în vorbă, au aflat că oamenii tocmai se mutau în Luxemburg. De fapt, aterizaseră de o jumătate de oră pe meleaguri luxemburgheze şi au hotărât să-şi scoată fetiţa în parcul de lângă noua casă.

Ea: Şi de unde sunteţi din România? 

Al meu soţ: Din Cluj. 

Ea: Sunteţi de mult timp în Luxemburg? 

Al meu soţ: Eu sunt aici de 14 ani şi soţia mea de 5 şi jumătate, dar ne vom întorce acasă la Cluj în septembrie. 

Ea: Soţia ta are cumva un blog? 

Al meu soţ: Da, noidoisibebe.ro. 

Ea: Ce coincidenţă! Te-am întrebat pentru că mi se părea ciudat să fie mai multe familii care se mută din Luxemburg în Cluj în septembrie. A scris pe blog un articol în care vorbea despre Luxemburg. Articolul mi l-a trimis o prietenă cu o săptămână înaintea plecării şi mi-a rămas întipărit în minte. Şi astăzi, fix în ziua sosirii, ne întâlnim cu soţul celei care a scris articolul. Chiar că e mică lumea!

Ziceţi voi ce şanse erau ca oamenii ăştia să mă citească şi fix în ziua venirii lor în Luxemburg să-mi cunoască întâmplător soţul?! I-am cunoscut şi eu. Nu vă pot spune cât sunt de faini şi ce minune de copil au. I-am simţit calzi şi sinceri, de parcă ne cunoşteam de când e lumea şi pământul. Şi am realizat câte lucruri bune mi-a adus blogul de când îl am, că articolele mele nu sunt scrise degeaba, că oamenii le citesc şi se întâmplă să se şi regăsească în ceea ce scriu, că uneşte oameni indiferent de distanţe.

Vă mai povestesc o coincidenţă frumoasă. Am primit un e-mail în care o doamnă, îi voi spune D., îmi povestea că se întoarce la Cluj cu familia după 10 ani de trăit în Anglia. D. îmi spunea că se întorc cu doi copii minunaţi, cu multe cutii, cu şi mai multe amintiri frumoase şi că sunt pregătiţi pentru un nou început alături de cei dragi. Mi-a mai spus şi că se bucură să audă că mai sunt persoane curajoase care se întorc acasă, pentru că, zicea ea, oriunde poţi reuşi. Trebuie doar să vrei. M-a întrebat când plecăm, cum stăm cu împachetatul, ce planuri avem acasă şi spera să ne vedem la Cluj. Ştiti cum era scris e-mailul ăla? Ca şi cum mi l-ar fi trimis un prieten. Mi-a tresărit inima când l-am citit noaptea pe la 2:30 şi am simţit că am adunat o comunitate de oameni faini în jurul blogului, care în momentele importante ale vieţii lor îmi împărtăşesc experienţe şi îşi fac timp să-mi aştearnă negru pe alb câteva gânduri. Nu ştiu cum vi se pare vouă, însă pentru mine este MI-NU-NAT şi complet neaşteptat în acelaşi timp.

Să continui să scriu, zic … :).

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram 

Sursa foto: Pexels