Cu toții ne dorim copii empatici, educați, manierați, politicoşi și sociabili însă, la vârsta de 2-3 ani, aceste noțiuni sunt destul de abstracte pentru cei mici. Din nou, ca în multe alte cazuri, problema este la noi, părinţii. Noi suntem cei care le spunem că „trebuie” să facă într-un fel sau altul, de parcă ar fi nişte păpuşi fără personalitate şi fără sentimente. Nu, nu „trebuie” să facă într-un anume fel, în modul pe care noi îl dorim sau societatea îl consideră a fi acceptabil, ci trebuie să facă alegeri şi să înveţe să-şi asume consecinţele alegerilor lor. Acesta este unul dintre modurile în care copiii învaţă. Dacă noi facem alegerile în locul lor, îi privăm de experienţa învăţării. Când noi insistăm să împartă, de exemplu, fără ca cel mic să înţeleagă acest lucru, putem nuanţa cuvântul sau acţiunea de a „împărţi” în ceva negativ. Unele alegeri sunt mai dificile decât altele, iar noi, părinţii, ne dorim să uşurăm sarcinile copiilor. Dacă îi lăsăm pe ei să aleagă, le oferim o lecţie de viaţă despre abilităţile şi preferinţele pe care le au. Poate pare ciudat, însă tocmai posibilitatea de a face alegeri îi va învăţa să împartă mai uşor în viitor.
V-am povestit despre grădiniţa fetiţei noastre şi despre o modalitate ingenioasă prin care grădiniţa îi familiarizează pe cei mici cu ceea ce înseamnă împărţitul, refuzul, cum pot formula o cerere atunci când îşi doresc ceva de la un alt copil, etc. Practic, gustarea de dimineaţă o ducem de acasă conform regulilor grădiniţei. Mai exact, în primele 3 zile ale săptămânii ducem fructe, joia legume şi vinerea nuci, seminţe şi fructe uscate. Astfel, în timp ce servesc gustarea, copiii pot cere din ceea ce au ceilalţi, pot accepta să ofere sau pot refuza, dar se pot şi confrunta cu refuzurile celorlalţi. Nimeni nu îi roagă să împartă. Sunt lăsaţi să experimenteze. Să înţeleagă ce înseamnă fiecare acţiune în parte.
Ce-i al meu e al meu, dar împart cu tine ce-i al tău
De cele mai multe ori, fetiţa noastră nu împarte. De fapt, nu împarte mâncare. E o gurmandă înnăscută (mă întreb cu cine seamănă?!) şi mâncarea trebuie să fie toată pentru ea şi pentru nimeni altcineva. De acelaşi tratament avem parte şi noi, părinţii. Când ajunge acasă de la grădiniţă, încerc să o descos, să povestim despre cum i-a fost ziua, să văd cum decurg lucrurile din perspectiva ei. Să nu credeţi că este dornică să-mi povestească cum îi sunt zilele cap-coadă, cu toate eforturile mele de a pune întrebări deschise. Dar există momente în care îmi povesteşte ce a făcut peste zi, neapărat ce a mâncat, dacă s-a lovit, dacă a plâns sau dacă a avut un conflict cu cineva. Mă declar mulţumită. 🙂
De curând, la cină, mi-a povestit că şi-a împărţit gustarea cu Iulia, colega ei de la grădiniţă. Vă redau dialogul mai jos:
Eu: Şi ce ţi-a oferit Iulia?
Ea: Hmmm … nu mai ştiu cum se numeşte, dar a fost bun.
Eu: Super! Mă bucur că ţi-a plăcut. Dar Iuliei i-a plăcut fructul tău? Ce ai avut astăzi în caserolă?
Ea: Bango. Nu tiu dacă i-a plăcut.
Eu: Păi, nu ai întrebat-o?
Ea: Nu. De fapt, eu mi-am timinat bango şi apoi am împărţit gustarea cu Iulia, gustarea ei. Ea mai avea şi mi-a dat.
Şi acum mă bufneşte râsul când îmi aduc aminte cu cât entuziasm mi-a povestit că a împărţit. Asta este noţiunea ei despre împărţeală … ce-i al ei este al ei, dar împarte cu drag ce-i al altuia. :))
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.