N-am știut ce titlu să-i dau acestui articol … Cert este că, de curând, am dat startul unei aventuri pe care nu ne-am dorit-o.
Pe 17 octombrie (2024) am descoperit că Antonia are boala celiacă. În acest articol nu-mi prea vine să detaliez simptomele sau modul în care am descoperit boala, ci mă voi concentra pe ceea ce am simțit, pe ceea ce simt poate și alte mame când primesc o asemenea veste. Cred că nu e greșit să fim vulnerabili. Menționez aici că aceste rânduri sunt scrise dintr-o suflare. Cred că experiențele noastre, cu toate trăirile cu care vin la pachet, îi ajută și pe alții să depășească perioade dificile, diagnostice asemănătoare. Avem nevoie de susținere, să știm că nu suntem singuri, că o vom scoate la capăt (după ce digerăm vestea și luăm primele măsuri de acomodare) …
Amalgamul de stări și sentimente
Când doamna doctor mi-a spus că Antonia are boala cealiacă, mi s-au înmuiat picioarele. Apoi, în mașină, singură, am plâns. Am simțit nevoia să mă eliberez. M-am simțit copleșită, neputincioasă, ușurată și recunoscătoare în același timp …
… copleșită pentru că am știut, de la auzul diagnosticului, că alimentația noastră, a tututor, se va schimba, va trece prin transformări majore și tot ceea ce ține de asta va fi pe umerii mei. În momentul respectiv, am simțit că este cam mult de dus. Deja îmi era destul de dificil în unele zile să le pun mâncare alor mei la pachet în fiecare zi + să gătesc cina, uneori micul dejun.
… neputicioasă pentru că … a fost firesc, nu? Nu știu dacă există vreun părinte care să ia cu ușurință vestea că al lui copil are o boală autoimună.
… ușurată pentru că, în sfârșit, am aflat de ce calciul și fierul nu i se absorb Antoniei așa cum ar fi trebuit, în condițiile în care alimentația ei este și a fost una variată (și ea mănâncă bine).
… recunoscătoare pentru că nu este ceva mai grav, că, în cazul Antoniei, boala celiacă nu a avut implicații mai serioase.
A mai fost și vinovăția … M-am învinovățit că nu m-am mobilizat mai repede, că poate aș fi putut să fac ceva mai mult, mai devreme. Poate aș fi reușit, cumva, să am răspunsuri la întrebările care mă măcinau de ceva vreme … Nu am stat cu mâinile în sân în tot acest timp, dar m-am învinovățit că nu am insistat să o duc la mai mulți medici specialiști care să-mi confirme sau să-mi infirme, negru pe alb, bănuielile. M-am învinovățit că m-am mulțumit cu suplimentele … și am așteptat să-și facă efectul. M-am învinovățit pentru că am plecat capul atunci când mi s-a spus, mai direct sau mai voalat, că mă panichez (degeaba).
Am avut nevoie de puțin timp să asimilez lucrurile, să le diger, să caut soluțiile în direcția bună. Nu sunt omul fatalist, dar nici nu pot să trec brusc în modul Flavia-soluție. Bine, adevărul este că încă sunt în faza asta, dar ceva mai senină decât eram în urmă cu câteva zile, când am aflat diagnosticul.
Încă mă cam sperie reorganizarea, încercatul de rețete noi (da, acum simt asta mai mult ca o presiune decât ca o plăcere) și … viața socială. Cam peste tot va trebui să merg cu caserola după mine. Nu mai pot comanda o pizza (orice pizza) când nu am chef și energie să gătesc. Pizza aceea comandată era ca un soi de pauză … Acum va trebui să găsesc alte pauze. Vom vedea care. (Între timp am aflat că există posibilitatea să comand pizza fără gluten în Cluj).
Când vine vorba de viața socială, nici Antoniei nu îi va fi simplu. Vor fi momente în care îi va fi greu să nu guste din gustarea colegilor ei, să nu servească aceeași pizza la o zi de naștere ca și restul invitaților ori aceeași felie de tort, să nu-și poată lua o înghețată la cornet, să nu mai putem mânca oriunde atunci când suntem în deplasare, etc. Sunt mai multe aspecte aici, dar încerc să nu le trec pe toate în revistă și să le iau așa cum vin.
Partea bună a lucrurilor … și multă recunoștință
Știu că nu va fi ușor, nu-mi fac iluzii, dar vom reuși. Știu că avem nevoie de o perioadă de acomodare, să adunăm informații, rețete, produse bune la gust și să ne transformăm unele obiceiuri. Apoi, sunt încrezătoare că lucrurile vor merge de la sine și eforturile noastre vor fi încununate cu următorul set de analize care ne va indica că suntem pe drumul cel bun.
Încă de când am aflat diagnosticul Antoniei, încerc să văd partea bună a lucrurilor, să caut luminițele din întuneric și asta vă sfătuiesc și pe voi să încercați să faceți atunci când traversați o perioadă dificilă. Vă îndemn să cereți ajutor. Eu asta am făcut. Întâi, la cald, m-am plâns oamenilor foarte aproapiați mie și apoi am apelat la comunitatea mea online să mă ajute cu sfaturi, recomandări și experiențe. Sunt extrem de recunoscătoare pentru toate mesajele pe care le-am primit, pentru toate gândurile bune care mi s-au transmis, pentru sfaturile și recomandările pe care oamenii și-au făcut timp să mi le scrie/spună. Susținerea celorlalți te ajută să faci un pas înainte, să-ți mai iei din ceața în care simți că te-ai afundat brusc.
Așa cum poate ați anticipat deja, în perioada următoare voi reveni cu mai multe detalii despre experiența noastră, dar și cu rețete fără gluten. De asemenea, să știți că primesc cu recunoștință orice sfat și recomandare aveți atunci când vine vorba de boala celiacă, produsele și rețetele fără gluten (și nu numai).
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Buna, stiu ca la prima vedere e socant diagnosticul, asa am simtit si eu acum 4 ani cand l-am primit, apoi usor usor, vazand cum imi revin din punct de vedere al sanatatii mele, care se subrezise f tare din cauza glutenului, am prins incredere. Mi-am revenit vazand cu ochii, am si pus pe mine intr-o luna jumate aproape 10 kg, pe care le pierdusem, aratam ca un schelet ambulant cu copil mic de ingrijit, nu prea il mai tineam in brate ca mi-era frica sa nu ametesc si sa cad,avea 3 anisori cand am fost diagnosticata, de 2 ani ma luptam cu ceva ce ma slabea din toate punctele de vedere si nu stiam ce era. Am facut tot felul de analize, luam suplimente cu fier incontinuu si nu se absorbea nimic, aveam valori f scazute si la acid folic si la vit d… in fine cu dureri de muschi, tot felul de senzatii dureroase, ceata mentala groaznica, nu eram buna de nimic. Voiam sa te incurajez de fapt, e o calatorie lunga in lumea fara gluten, dar sunt totusi recunoscatoare ca nu depind de tratamente cu pastile ci doar trebuie sa am grija la dieta. Iti multumesc pentru reteta de budinca de mei cu stafide pe care am gasit-o pe blogul tau cand mi-era pofta de pasca.🤗 va fi bine! O zi frumoasa!
Lidia, îți mulțumesc mult că mi-ai scris. Apreciez că ai împărtășit.
La Antonia nu am simțit să fie atât de afectată, dar abia aștept să-i refac analizele și să vedem cum arată progresul. 🙂
Să închei într-o notă mai amuzantă, dacă eu am redus la minim spre deloc glutenul, sper să nu pun și kile pe mine. :)))
Flavia, te urmăresc de 9 ani, acum 1 an și jumătate am aflat ca fiul meu, acum în vârstă de 9 ani, are boala celiacă. Nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. Acum, citind aceste rânduri la tine, mi s-a făcut pielea de găină și am zis” Vai, nu se poate așa ceva” ! Nu este ușor, este greu, copii se obișnuiesc foarte repede, este mai greu pentru noi părinții! Te vei obișnui să mergi cu caserolele după tine la zile de nașteri și petreceri,dar nimic nu va mai fi la fel! Suntem foarte limitați, produse găsești, în casă te vei descurca extraordinar, dar afară, din casă, în România, nimic nu este safe pentru cei Celiaci! Îmi pare rău ca treceți prin asta, Doamne Ajută ca nu este ceva mai rău, și dacă până acum te-am urmărit, îți dădeam rebusurile, rețetele, acum avem și mai multe în comun! O îmbrățișare de la o mamă cu copil celiac!
M-a emoționat comentariul tău și să știi că am simțit și îmbrățișarea.
Știu că nu va fi simplu (simt că nu este), dar o vom scoate la capăt. Sunt multe lucruri de învățat, așa că încerc să-mi dau timp.
Îți mulțumesc că ești aici și mă bucur că găsești pe blog conținut care să fie relevant pt tine.
O îmbrățișare și de la mine! 🙂