Știți că există zile în care parcă toate lucrurile sau marea majoritate a lor se concentrează în privința unui anumit aspect. Ei bine, eu am avut o seară în care toate semnele (sau așa le-am interpretat eu) m-au dus cu gândul la viitorul generației copiilor noștri și nu numai. Cum va arăta viitorul lor? Aici nu mă refer la școli, job-uri, mașini și avioane, tehnologie și inovație. Mă refer la ei ca oameni. Cum va arăta viitorul oamenilor pe care-i creștem? Cum vor fi ei? Ce fel de oameni creștem?
Poate sunteți curioși ce semne m-au dus cu gândul atât de departe. Pe parcursul a 3 ore, a fost acest articol despre cum adolescenții stau cu ochii în telefoane când ies cu părinții la masă. A urmat un scurt documentar despre generația canabis din Franța, despre copii cu vârste între 13 și 18 ani care consumă canabis în mod regulat, chiar de mai multe ori pe zi, și pentru un efect wow, îl combină cu alcool. Apoi au urmat comentariile la articolul amintit și s-a pus problema anturajului și cum acesta ne poate influența copiii.
Întrebarea nu m-a părăsit nici câteva zile mai târziu. Am văzut această secvenţă dintr-un reportaj despre copiii români consumatori de droguri, despre cum acest consum s-a mutat de la liceu în gimnaziu, la copii de 10-11 ani. Inspectoratele şcolare şi marea majoritate a profesorilor se fac că plouă în timp ce Agenţia Naţională Antidrog ştie că fenomenul a luat amploare. De ce? Droguri au existat şi pe vremea mea, inclusiv la mine în liceu, deşi era considerat un liceu de prestigiu. Drogurile nu îi tentează şi nu îi ating doar pe cei care provin din categorii sociale precare sau din familii dezbinate. Drogurile pot fi prezente chiar şi în viaţa celor a căror existenţă este perfectă din toate punctele de vedere, din exterior.
Trăim în secolul vitezei, al tehnologiei, al digitalizării, al aplicațiilor pentru orice, al ecranelor omniprezente, al treburilor multe şi timpului puţin, al tentaţiilor de toate felurile. Am uitat să ne mai vorbim, să ne privim, să trăim deconectați, să fim prezenţi (nu doar fizic). Copiii noștri ne împrumută comportamentul. Eu zic că noi facem regulile jocului, în funcție de ceea ce ne dorim. Eu visez la echilibru, la o relație construită dincolo de ecrane, umană, bazată pe încredere, ascultare și implicare. Telefonul și tableta nu sunt invitați la masă. Masa vreau să fie un ritual de conectare al inimilor noastre, să ne privim în ochi, nu să ne țintuim ochii în ecrane. Îmi doresc să ne punem întrebări, ochi în ochi, să ne răspundem, să ne deschidem, să vorbim, să comunicăm, să avem experienţe împreună, să ne creăm amintiri în care telefonul să fie un simplu device care imortalizează momentul.
Adolescenții sunt primii în goana asta după popularitate în social media, după recunoaștere și crearea vieții perfecte pe internet. Povestea o altă mamă blogger o scenă care mă duce cu gândul la întrebarea din titlu. Contextul: câțiva tineri, foarte tineri, nu foarte veseli, la o masă. Toți cu ochii în telefoane. Unii beau cafea, deși n-au nici măcar buletin, dar sunt cool. Zâmbesc la îndemnul unuia pentru o poză de pus pe Instagram. S-a apăsat butonul, poza este făcută, pare bună, veselă, se postează. Se întorc toți la telefoanele lor. Și cum a fost ieșirea asta a lor? Cool? Faină? De semnat condica online? Îmi vine în minte un singur cuvânt: falsă. Urăsc falsitatea şi trăim din ce în ce mai înconjuraţi de ea.
Sunt departe de a fi un părinte perfect, dar mă rog să am înțelepciune și să gestionez în beneficiul nostru curiozitatea, rebeliunea, teribilismul și tot ceea ce adolescența mai poate să aducă. Cu toții le-am avut. Cu toții am experimentat și am dat cu capul în gard. Dar parcă pericolele de atunci nu erau atât de multe ca acum. Mă sperie o mulțime de lucruri când privesc spre viitor. Îmi impun să nu mă las condusă de frică în deciziile mele. Să mă concentrez pe vizualizare și să văd de la început un rezultat pozitiv. Să mă încăpățânez să țin de mijloacele în care cred, cu care am fost și eu crescută: încredere, iubire, înțelegere, comunicare, libertate controlată, timp împreună, conectare.
Vouă de ce vă este cel mai frică atunci când priviţi spre viitor?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Hmmm…greu de spus. Am citi cele scrise de tine si mi se făcea pielea de găină. M.am gândit la ceea ce.mi spunea soțul care vorbise cu un bunic si acesta ii spunea că nepotul cel mic nu vine la el ca nu are internet si ca nu poate sa tina legatura cu colegii si sa joace Fortnite. Acum imi tremura stomacul de frica, poate de neputința si de multe alte stări pe care nu le pot descrie. Tin sub control situatia picilor, acum sunt mici, dar oare o sa reusesc si pe viitor? Oare cat de mult tine de noi si cat depinde de ei?
Cristina, mi-ar plăcea să am un răspuns, dar nu îl am. Şi eu îmi pun aceleaşi întrebări şi mi se strânge stomacul la aceleaşi lucruri. Eu vreau să cred că lucrurile ţin puţin mai mult de noi, de părinţi, decât de copii. Vreau să cred că lucrurile de acest fel se ţin în frâu de la început, se discută, se găsesc soluţii, se explică, dar nu se interzic formal şi categoric.