Sunt clipe în care în mine se bat doi oameni: cel care este agitat, pe repede înainte, care începe să se enerveze atunci când copilul refuză mâncarea ori ceasul trece de ora 20:30 și ne prinde și încă la masă și omul care spune “Lasă, trece. Nu-i moarte de om că x, y, z lucruri nu sunt făcute. Dimineața va fi mai grea, dar nu e prima și nici ultima. Trage aer în piept. Dă-l afară. Repetă”. Când primul mă prinde-n mreje, îi cer insistent celui de-al doilea să intre-n ring. Să-l doboare.
Nu mai sunt măsline. Simt cum urcă tensiunea din aer. Copila, nemulțumită, trântește bolul de parchet. Eu nu mă gândesc că a avut poate o zi grea. Mă gândesc că am hainele de strâns de la uscat, vasele de adunat, masa de strâns, haine de pus la loc, copil de spălat, poveste de citit, oboseală de dus şi o nevoie acută să iau o pauză, să am puţin timp doar eu cu mine. Mă ridic de la masă și las soțul să preia frâiele. Nu vreau să câștige teren primul individ.
Eu: Te rog să mă ajuți. Mai am multe de făcut și te-aș ruga să te speli cu tata.
Ea, aproape plângând: Nu veau cu tati. Veau cu tine.
Eu: De data asta, aleg eu. Nu tu. Te speli cu tata.
Hopa! Iar primul individ începe să-și facă de cap.
Ea: Mami, da’ ești feicită?
Eu: Da!
Tonul meu nu asta spunea.
Mi-am făcut treaba cu presiunea în gât. Oricât am încercat să mă detaşez, să respir, nervii au rămas acolo. Mă simțeam ca o oală sunt presiune. M-am dus în baie, m-am pus înălțătorul ei și am așteptat-o să vină să se spele. Tot ce voiam era să coboare presiunea.
Ea, nemulțumită de mine, de zi, de Univers, de situație, a fugit la mine în dormitor. Nu plângea, dar se smiorcăia. Veau să mă liniștesc în blațe!
Eu: Hai la mine să te iau în brațe!
În secunda doi, m-am întrebat de ce nu m-am dus eu, de ce i-am spus ei să vină.
A venit și m-a strâns tare în brațe. Ea pe mine și eu pe ea. Apoi mi-a luat fața în palmele ei mici și mi-a spus: Eu veau să te tiu feicită toată ziua, ai înțeles?
Tensiunea pleca. Al doilea individ i-a tras primului un knock-out.
Eu: Să știi că şi oamenii mari au zile mai puţin bune, momente când se enervează ori nu reuşesc să-i asculte pe ceilalți aşa cum şi-ar dori. Nu putem fi fericiți chiar tot timpul. Există momente şi momente. Aşa cum ţie ţi se întâmplă să ai o zi grea, aşa mi se întâmplă şi mie uneori dar, împreună, pas cu pas, învăţăm să gestionăm lucrurile mai bine. Aşa cum tu ai nevoie de mine, aşa şi eu am nevoie de tine.
Scena aceasta a avut loc anul trecut, prin luna octombrie. De atunci o am scrisă într-o ciornă, pe blog. A fost un episod puternic pentru mine, din care am avut ce învăţa şi ce transmite mai departe. Am învăţat să mă controlez mai mult, dar şi să fiu mai blândă cu mine, că nu se întâmplă nimic rău dacă spun „Nu” sau „Stop” ori dacă predau frâiele omului de lângă mine, dacă recunosc că sunt depăşită de o anumită situaţie.
Acela a fost şi momentul în care am văzut cel mai bine că am un copil observator. Antonia ne observă pe noi, dar şi pe cei din jur. Ne studiază reacţiile, comunică concluziile pe care le trage şi aşteaptă să venim cu explicaţii. Cam acesta este modul în care funcţionează. Discutăm mult despre reacţii şi comportamente, despre faptul că şi oamenii mari greşesc, şi ei pot avea zile mai puţin bune şi reacţii sau tonuri nepotrivite. Am considerat că nu este sănătos să-i prezentăm doar partea roz şi veselă a vieţii, ci şi părţile ei mai puţin bune. Considerăm că ceea ce vede la adulţii din casă îi va folosi ca model mai târziu. În concluzie, dacă eu nu îmi asum zilele mai puţin bune, greşelile ori reacţiile nepotrivite, nu discut despre ele, nu pot să am pretenţia ca ea să o facă. Pe de altă parte, intenţia noastră nu este să o ridicăm pe un piedestal al micului dictator, care îi coordonează pe cei din jur după bunul plac. Există situaţii în care ea poate prelua controlul şi ştie acest lucru, dar ştie şi că, atât acasă, cât şi la grădiniţă, funcţionăm după anumite reguli şi trebuie să ţinem cont nu doar de propria persoană, ci şi de cei din jurul nostru.
Subliniez faptul, încă o dată, că discutăm, pe înţelesul ei, despre toate aceste lucruri. Nu vreau ca reacţiile noastre sau a celor din jur să le ia asupra ei by default. Îi spun sincer, cât de blând pot şi deschis când mă deranjează ceva la ea şi reacţionez în consecinţă ori când supărarea pe care o poate simţi la mine nu are nicio legătură cu ea.
Din scena de mai sus, vreau să mai subliniez un lucru: părinţii au dreptul să aibă zile bune şi zile mai puţin bune. Mă deranjează adesea imaginea idilică care se „vinde” în online vis-à-vis de rolul de mamă, de părinte. Anumite persoane, mai mult sau mai puţin publice, idealizează, cel puţin la nivel declarativ, acest rol. Când tu ai o zi proastă, când nu mai poţi jongla cu rolurile pe care le ai şi vezi această idealizare pe care tocmai am pomenit-o, nu te ajută cu nimic, ba dimpotrivă. Ştiu că nu este sănătos să ne comparăm, însă uneori este inevitabil să nu o facem. Nu, în viaţa de părinte cu multiple roluri nu sunt toate roz şi perfecte. Nu sunt toate zilele de o zenitudine absolută. Mi se pare absolut în regulă să o spui, să o recunoşti şi să-ţi asumi aceste momente. Şi mai important este să înveţi din ele, din greşelile pe care le faci şi să încerci să ţi le îndrepţi. Eu învăţ în fiecare zi şi, de atunci şi până acum, multe am învăţat.
Din seria #Antoniavorbeşte:
- Cine vorbește (cel) mai mult la noi în casă?
- Te iubesc când vreau eu
- Discuția despre viitoarea surioară
- Lecţia despre modă
- Lecţia despre plăţi
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Ieri am fost insuportabilă și pentru mine, nu doar pentru copii. Știu cauzele, motivele, rezolvarea. Toate s-au adunat, nu puteam să le fac față singură, soțul nu era acasă, aia mică (2 luni) plângea non stop, fratele mare facea boacăne pentru că și el era sătul de plâns. Însfârșit seara ora 10, liniște în casă, ies în bucătărie să beau apă și să pun mancarea în frigider. Aud pași micuți venind după mine, trag aer în piept „nu-l trimit înapoi la culcare”
Îl iau în brațe, îmi cer scuze pentru starea și comportamentul din ziua respectivă.
Replica : eu cu tati te vom duce undeva. (să te detașezi, să te simți bine)
Eu : dar tati va vrea?
El : vorbesc eu cu el.
Lecția învățată:
Copii iartă extrem de repede, iartă orice dacă în schimb primesc afecțiunea noastră. Azi e o nouă zi, îmi propun să am mai multă răbdare față de mine și față de ei.
Ps: trebuia să scriu să mă eliberez. Mersi.
Îţi mulţumesc că ai avut curajul să scrii aceste rânduri şi să îţi impărtăşeşti experienţa. Da, copiii iartă cu uşurinţă. Întotdeauna există căi să ne îndreptăm greşelile. Te îmbrăţişez!