Am o cunoștință care are o fetiță minunată, frumoasă, isteață, curioasă, cu părul des și ochii pătrunzători. La fetița asta minunată, mai mare cu vreo jumătate de an decât a mea, am văzut și cele mai puternice crize de furie, numite și tantrumuri. Țipa până răgușea, se trântea pe jos, se tăvălea, lovea fără țintă și transpira abundent în timpul fiecărei crize. Știam ce sunt crizele de furie, care le este mecanismul, dar nu credeam că pot fi atât de violente. Părinții copilei îmi dădeau senzația că erau de un calm absolut. Eu, spectatorul, simțeam milă și ușurare. Milă pentru fetiță, pentru părinții ei. Ușurare pentru mine, că a mea nu avea asemenea porniri. Avea tantrumuri, dar erau molcome pe lângă ce văzusem … până într-o zi.
Cu vreo câteva săptămâni înainte să împlinească Antonia 3 ani, am început să experimentăm crize de furie puternice care se manifestau mai mult decât zgomotos, chiar violent. Mi-am zis „Gata! Nu scap!”. Pot să vă spun că, dacă vârsta de 2 ani este numită terrible twos, la 3 ani am învățat cu adevărat ce înseamnă vârsta teribilă. Plânsete însoțite de țipete, lovituri și trântit pe jos. Am citit destul de mult despre subiect, dar nu pot să vă spun cu certitudine că știu cum să procedez de fiecare dată. Eu cred că fiecare situație este diferită și nu există soluții universal valabile, doar metode care merită testate. Dacă îmi e ușor să vorbesc despre acest subiect? Deloc! Dar oarecum mă consolează gândul că nu suntem singurii părinți care trec prin asta, că ajută să comunicăm între noi, să împărtășim experiențe și posibile soluții.
Ce este o criză de furie (tantrum)?
Postura copilului
Am mai scris despre acest subiect aici. Cum am mai spus, nu sunt dovezi de proastă creștere sau de răsfăț ci, în timpul unei crize de furie, se declanșează o teamă sau o frustrare pe care copilul o are. Prin crizele de furie copilul se eliberează de stres, de presiunea pe care o simte, de sentimentele care îl copleșesc. Motivul care declanșează o criză de furie poate părea unul banal, însă este exact atât: un motiv, nu neapărat cel real. Este picătura care îi umple copilului paharul, care îl face să reverse toate emoțiile pe care le are. Practic, crizele de furie nu sunt rele, dimpotrivă. Contribuie la procesul de vindecare, la dezvoltarea stimei de sine a copilului și chiar la construirea relației părinte-copil. În ce direcție? Asta depinde de noi, de reacțiile noastre.
Postura părintelui
Fiecare criză de furie e grea, obositoare, frustrantă și îmi întinde nervii atât de tare încât îi simt ca pe un elastic subțire care nu mai are unde să se întindă. Așa se văd lucrurile din postura mea. La fiecare criză de furie pe care o are fetița mea simt un amestec bizar de sentimente și senzații. Știu că nu vrea să o facă, că sunt emoții prea puternice de gestionat. În același timp, mă simt neputincioasă, nesigură şi chiar vinovată. Aș vrea să o ajut mai mult decât o fac, dar niciodată nu sunt sigură care este metoda potrivită, care ar putea da roade. Singura opțiune este să fiu prezentă, lângă ea, să o ascult, să o țin.
„Pe vremea mea copiii nu făceau atâtea isterii!”
Cred că am lămurit partea cu isteria și nu văd rostul să o aprofundăm. De ce copiii noștri fac crize de isterie și de ce noi nu le făceam când eram copii? Poate că explicația mea vi se va părea fantasmagorică, dar încerc să vă explic ce am înțeles după ce i-am ascultat și i-am citit pe unii care se pricep mai bine decât mine la capitolul ăsta. În primul rând, de-a lungul generațiilor, există niște schimbări în ADN. Așa se explică și că generațiile de acum sunt mai precoce decât cele de acum 30 de ani. Dar ne convine să vedem lucrurile astfel din acest punct de vedere, nu? Dacă vorbim de tantrumuri, tindem să nu mai acceptăm aceeași explicație. Părinții le transmit copiilor trăsături fizice, dar și stresuri, frici, predispoziții spre un anume comportament. Ele se transmit atât intrauterin, cât și după venirea copilului pe lume. În al doilea rând, vreau să cred că generațiile actuale de părinți permit libera exprimare a copilului. Da, știu. Nu chiar toți, poate nici jumătate, dar eu încă sper. Părinții noștri nu tolerau crizele de furie, nu făceau parte din cultura lor și nu prea avea cine să le ofere informații despre ele. Crizele de furie erau pedepsite, înăbușite. Ele generau frustrări, frică de exprimare și, uite așa, ne trezim la maturitate cu niște reacții sau comportamente pe care greu ni le înțelegem.
„Ce vor zice vecinii?”
Ce vor zice vecinii, oamenii din magazin, din autobuz, părinții din parc, bunicii de pe bancă? Depinde unde va face copilul criza de furie. În cazul nostru, tantrumurile au loc acasă. Antonia se simte în siguranță acasă și acolo își descarcă toate frustrările. Rar s-a întâmplat să le experimentăm altundeva. Cu toate acestea, mi s-a spus că a fost auzită (nu mă îndoiam), că poate ar trebui dusă la psiholog, că nu e normal ce și cum face, că e răsfățată, etc. Știți câte vorbe am pus la suflet? Pe toate! Știți câte scenarii și idei mi-au trecut prin minte? O grămadă! Dar am spus stop. Ce contează până la urmă? Părerea celor din jur sau binele familiei mele? Aici nu mai vorbim doar de mine și/sau de copil. Soțul meu gestionează și el comportamentul dificil al copilului, uneori și pe al meu și se mai are și pe el de gestionat. Suntem toți în aceeași barcă. Am hotărât să nu mă mai las afectată de ceea ce spun ceilalți. Să comunic cât de mult cu soțul și să mă asigur că suntem pe aceeași lungimă de undă. Și bine că suntem. Am hotărât să limitez explicațiile oferite celor din jur și să nu-mi mai irosesc energia. Să o păstrez pentru copilul meu. Am hotărât să-mi văd doar copilul atunci când are un moment greu și să ignor alte priviri. Eventual, să zâmbesc, dar asta nu garantez că îmi iese. Îmi ies toate astea? Întotdeauna? Nu, dar simt că progresez. Uneori îmi trece prin cap „Oare ce zic vecinii?”, dar copilului nu îi spun. Nu are nevoie de o povară în plus.
Ce facem când se dezlănțuie criza de furie?
Vă zic întâi ce nu fac. Nu ignor! Nu lovesc! Ce fac? Să le luăm pe rând.
Ce spun? Încerc să nu spun prea multe, să fiu empatică, să îi spun că o înțeleg, că știu că îi e greu să gestioneze ce simte și încerc să îi explic emoțiile și reacțiile pe care le are. Uneori tac și las discuțiile pentru momentele post-criză. Mă străduiesc să am un ton calm și să îi vorbesc rar, dar nu îmi iese întotdeauna. Fac echipă bună cu soțul și preia el ștafeta dacă starea mea duce la şi mai multă neliniște.
Ce fac? Cobor la nivelul ei. Îi propun brațele mele și mângâieri dacă le acceptă. Dacă le refuză, rămân acolo, lângă ea. Îi propun apă, dar niciodată mâncare. Dacă simt că se potolește sau dacă ocazia este potrivită, încerc să îi distrag atenția cu ceva ce știu că i-ar face plăcere. Nu o las să mă lovească sau să își facă rău.
Ce fac cu mine? Respir și mă concentrez pe respirație. Îmi spun tot ceea ce pot pentru a-mi împiedica tensiunea să urce și să dea pe afară fix atunci. Pe scurt, mă țin în frâu.
Ce se întâmplă după? Continuăm să discutăm când a revenit liniștea. Îi explic că îi înțeleg emoțiile, știu că sunt greu de gestionat, dar ne are lângă ea, să o ajutăm, să învățăm împreună să le facem față. Îi explic că și noi avem emoții și chiar și oamenii mari se enervează, dar că am învățat, cu timpul, să le ținem piept. Încercăm să identificăm emoțiile și motivele declanșării lor împreună.
În tot acest timp, am văzut o evoluție importantă. Ultimele crize de furie nu au fost la fel de violente ca cele de acum 2 luni. Copila noastră a învățat să spună ce simte și asta este cea mai mare realizare. Spune de ce s-a supărat, face comparații cu situații similare, spune când se simte liniștită și capabilă să facă altceva (după o criză de furie), etc. Credeți că situațiile dificile trec pe măsură ce copilul crește? Eu cred că fiecare vârstă are problemele și particularitățile ei. Mereu vor exista momente dificile și curcubee. Depinde de noi cum le facem față şi cum ne raportăm la fiecare dintre ele.
Voi cum gestionați crizele de furie ale copiilor?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
frumos articolul. Cum am trecut peste perioada asta, imid a mana sa zic ca e bine scris :D, dar vreau sa incurajez ca trece, si se uita, ba chiar ma uit cu nostalgie in urma.
As adauga la sectiunea: „Pe vremea mea copiii nu faceau atatea isterii!” e ca sunt copiii suprastimulati astazi, in special neuronal: tv-ul, reclame, multitudinea de stimuli si obsesia parintilor ca la 3 ani sa duca copil la activitati in interior/cursuri etc. si creierul se descarca cum poate. Altfel pe vremea mea stateam toata ziua afara la tzara, alergam si daca aveam de plans apai venea plansul de descarcare cand cadeam /loveam /cainele imi fura mamaliga din mana etc. Inca un lucru pe care mi l-a ridicat un dr este ca joaca in pamant aduce si bacterii utile creierului, exemplul lui fiind micobacteria vaccae.
Sunt conștientă că trece și mi-aș dori să simt lipsa crizelor de furie, dar mă îndoiesc. :))
Ai dreptate și cu suprastimularea. E adevărat că noi nu eram supuși la atâția stimuli în mod constant, că petreceam mult mai mult timp afară și plânsul era adesea pentru a ne descărca și pentru durerea fizică în același timp.