Începuturi noi, despărțiri și revederi

14 septembrie 2017 este ziua care marchează un nou început. Noi spunem că este începutul unei vieți mai bune, acolo unde simțim că ne este locul, acolo unde am simțit dintotdeauna că vrem să fim. Nu tragem concluzii premature. Lăsăm timpul să decidă.

E greu să pleci și să te desprinzi, deși îți dorești să o faci. E greu să părăsești locul în care ți-ai crescut cuplul, țara în care ai dat viață și casa în care copilul tău a făcut primii pași și a rostit primele cuvinte. Fiecare colț de stradă și centimentru de pardoseală păstrează amintiri, clipe pe care nu le poți înghesui în valize, dar faci tot ceea ce poți încât să te asiguri că timpul nu le va estompa claritatea cu care le păstrezi în suflet.

Cred cu tărie că fiecare om care ne trece prin viață are rolul său, urma sa și locul lui de neînlocuit. Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile și acum nu-mi sunt simpatice nici măcar cât mi-au fost. Mi-au încărcat sufletul cu multe emoții și m-au lăsat fără cuvinte care să le exprime. În 5 ani am legat prietenii și m-am atașat de oameni. Sunt puțini cei care mi-au pătruns în suflet, dar au locul asigurat. Vreau să cred că Dumnezeu știe să le rânduiască pe toate și ne va da ocazii să ne revedem. De fapt, ne-am spus „la revedere” pe un termen mai lung, nu „adio”.

Emoțiile s-au amestecat cu oboseala și cu nerăbdarea. Când am ajuns acasă (la cabană, de fapt) am simțit că mă cuprinde un sentiment de liniște, de apartenență. Nu mi-am mai spus „aș rămâne mai mult”, ci „am venit pentru a rămâne”. Antonia a fost ca la ea acasă din primul minut. Ca și cum ieri și-ar fi văzut bunicii ultima oară. A stat în curte toată ziua și, în ciuda oboselii, a devenit umbra veselă a unei bunici fericite. Când nașa mea, unul dintre oamenii cei mai de preț pe care-i am pe lume, a deschis poarta, am simțit că pot să plâng. Pot să dau drumul dorului, emoțiilor, stresului și oboselii care au fost și să fac loc fericirii, să-i las liniștii loc să se instaleze. Și am plâns împreună pentru toate câte au fost și pentru toate câte m-au năpădit pe moment. Și a fost bine!

Nimeni nu mai numără zilele până la plecare. Nimeni nu mai înghite cu noduri ultima cină în familie. Nimeni nu mai varsă lacrimi amare la plecare. Nimeni nu mai pleacă sau rămâne cu dor în suflet. Suntem acasă pentru a rămâne. Pentru a ne bucura de cel mai prețios dar pe care ni l-a dat Dumnezeu: familia.

Dacă găsiţi pe blog reţete/articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.