O poveste despre alăptare

Pentru mine nu e o poveste oarecare. E povestea noastră! Pentru restul lumii este încă o poveste despre alăptare. Mult timp mi-a luat să mă decid să o scriu. Am scris şi am şters de zeci de ori pentru nu cred că eram încă pregătită să îmi pun experienţa pe tapet. Acum o scriu cu gândul la prietenele mele care tocmai au născut sau urmează să nască, cu gândul la lipsa de informaţie şi de informare, cu dorinţa să crească procentul femeilor care alăptează şi cu speranţa că unele mame vor lupta mai mult pentru a le oferi copiilor lor ceea ce este natural, ceea ce este în beneficiul lor şi al copilului lor. Unele mame se vor regăsi în povestea noastră, altele vor privi unele aspecte ca fiind exagerate şi poate că unele se vor simţi puse la zid. Departe de mine gândul! Decât o mamă care nu îşi mai poate gestiona nicicum emoţiile şi oboseala, dar continuă să alăpteze pentru că „aşa e bine”, mai bine o mamă care nu alăptează, dar îi oferă copilului ei liniştea de care are nevoie. În acest sens, citiţi scrisoarea publicată de Miruna pe blogul ei. Este adresată mamelor care nu alăptează. Veţi înţelege că nu vă pune nimeni la zid.

Povestea începe cu mine, măzărica din burtică şi informaţia. Ştiam că e bine şi natural să alăptezi, citisem beneficiile pe care le au atât mama, cât şi copilul. Nu le mai reiau. Le puteţi citi aici. Mi-am dorit extrem de mult să alăptez şi să nasc natural. V-am povestit deja cum a decurs naşterea Antoniei. Alăptarea mi se părea o chestie simplă: una bucată copil pus la sân. Ce mare scofală?! Nu mi-a spus nimeni că lucrurile se complică exact atunci când pui copilul la sân, însă realitatea şi experienţa au avut grijă să mă înveţe. Mă număr printre mamele norocoase care au trăit momentul magic de piele pe piele cu bebeluşul încă de la naştere, moment plin de emoţie la care a participat şi soţul (nu am născut în România). M-a fascinat să văd cum caută copil meu nou născut instinctiv sânul, deşi era la mine în burtă în urmă cu abia 10 minute şi nu cunoştea nimic din lumea cea nouă. Când l-a găsit, a început să sugă. Nu ştiu dacă ataşarea a fost corectă sau nu, însă sentimentul nu vi-l pot descrie în cuvinte pentru că nu s-au inventat cuvintele potrivite. Ataşarea mi-au arătat-o fugitiv asistentele mai târziu. Şi continuarea n-a mai fost la fel de magică. Au urmat ragade foarte urâte, răni adânci, sânge care curgea efectiv din sâni şi regurgitări cu sânge. Eram speriată şi copleşită în acelaşi timp. Şi copilul avea abia 2 zile de viaţă. La sugestia asistentelor, am continuat să alăptez cu mameloane din silicon. Mi le-au pus pe sâni şi cam atât. Nici o informaţie în plus! Durerea se simţea, dar parcă era mai suportabilă.

Au trecut primele 2 zile, Antonia scădea în greutate (lucru normal), dar parcă prea mult considerau asistentele. Eram obosită, copleşită şi plină de întrebări în faţa copilului meu. Voiam să fac lucrurile bine, dar parcă nu aveam forţă şi nici nu mai ştiam ce e bine şi ce nu. Ne pregăteam să plecăm acasă şi asistentele mi-au spus că e posibil să plec doar eu, fără ea. Bineînţeles că nu se punea problema ca ea să rămână fără mine. Spuneau că scade prea mult în greutate şi au insinuat că nu aş pune-o suficient de des la sân. Asta a fost picătura care mi-a umplut paharul! Mi-au spus că vor sta cu mine în permanenţă să se asigure că e pusă la sân şi să facă proba cântarului de câte ori este nevoie. Le-am rugat să îmi lase mie cântarul şi mă voi ocupa, deşi ştiam că nu este elocventă. Şi aşa am făcut! Culmea e că lua în greutate. Nu mult, dar lua.

Problema mea era plânsul. Ştiam că e normal să plângă, însă ceva îmi spunea că plânge de durere. În unele poziţii, când o atingeam, plângea de mama focului. Le-am spus asistentelor că sunt îngrijorată pentru că simt că e un plâns de durere. Mi s-a spus: „Doamnă, ştiţi, copiii plâng. Să vă obişnuiţi!” A urmat externarea. La ultimul consult, pediatrul îmi spune foarte relaxat că Antonia are fractură de claviculă. Deci, explicaţia plânsului total neconsolat. Eram indignată! Cum puteau să vadă fractura abia după 4 zile de la naştere?! Am simţit că se despică pământul şi mă înghite. Voiam linişte, acasă şi să ne fie bine, dar eram lipsită de puteri. Asistentele aveau obligaţia să pună copilul în scoică şi să se asigure că ieşim în singuranţă din spital. Problema a fost că asistenta nu nimerea să îi prindă centurile bine şi o apăsa pe claviculă. Da, exact pe aia fracturată. Antonia urla până rămânea fără aer şi eu simţeam cum cineva mă înjunghie de repetate ori în inimă. M-am gândit foarte serios să o lovesc în speranţa să înceteze. Am fost inspirată să îl rog pe Horaţiu să intervină pentru că am simţit că nu mă mai pot stăpâni. Antonia a continuat să plângă. La ieşirea din spital, am slăbit strânsoarea şi s-a liniştit instant.

Când am intrat pe uşa casei, ne aşteptau flori, inimi, baloane şi cuvinte frumoase. Am plâns până ce n-am mai putut, până s-au dus toate fricile, toate frustrările şi toţi nervii. Eram acasă, eram în siguranţă. Au urmat multe nopţi nedormite, multe ore cu plâns, multe zile agitate, zeci de ore de ţinut copilul la sân. Recordul a fost 22 de ore din 24. Au continuat ragadele, durerile şi grijile. Plângeam la fiecare alăptat şi Antonia nu lua suficient în greutate. Pe lângă sânii însângeraţi, aveam o epiziotomie, o ruptură şi o criză hemoroidală de toată frumuseţea. Ei bine, am impresia că acestea sunt aspecte oarecum tabu, despre care se vorbeşte prea puţin, deşi sunt întâlnite la majoritatea femeilor care nasc. Colac peste pupăză, am plecat din spital cu o infecţie. Ruptura avea un hematom deasupra căruia stăteau câteva puncte de puroi. Noroc cu mama că era la noi şi a avut grijă să mă doftorească. Altfel, nu aş vrea să mă gândesc care ar fi fost consecinţele. Timp de 4-5 săptămâni nu am putut sta nici în fund şi nici măcar pe spate. Horaţiu îmi spunea că nu mai poate să mă vadă suferind, să renunţ, să îi dau lapte praf. A fost momentul în care am simţit iar că îmi pierd orice urmă de control. I-am dat două variante: să mă sprijine sau să tacă din gură. A ales să mă sprijine. Ştia că vorbesc frustrările din mine, durerile, hormonii şi dorinţa cu care am început pe noul drum.

După aproximativ 3 luni, Antonia tot nu lua suficient în greutate. M-am uitat la toate video-urile legate de ataşare, am devorat postările de pe grupurile de suport în alăptare pe care vi le recomand cu drag (Alăptez şi sunt mândră!  şi Alăptează! – Breastfeeding Support), vedeam cazuri similare, dar tot nu aveam răspunsuri concrete. Îmi cumpărasem şi un cântar care să mă ajute să ţin evidenţa greutăţii ei. Am făcut chiar şi proba cântarului. Îmi notam cât doarme şi cât ia în greutate. Apoi, am decis să apelez la sfaturile unei moaşe, gratuite, oferite de stat. A venit acasă, ne-a văzut şi considera că lucrurile merg bine, dar nu îşi explica de ce nu ia copilul în greutate. Apoi, am apelat la un consultat în alăptare. A petrecut vreo 4-5 ore cu noi. Cu ajutorul doamnei respective, am renunţat la mameloanele din silicon, care, se pare, ne făceau mai mult rău decât bine. Însă, nici ea nu îşi putea explica de ce Antonia nu ia în greutate suficient. Mi-a lăsat contactul unei doamne doctor polivalente: pediatru specializat în onco-hematologie pediatrică, în reanimarea noului născut şi consultant certificat în alăptare. Am decis singură să mă mulg şi să îi dau în fiecare seară completare cu laptele meu. Parcă începea să fie mai bine. Între timp, am plecat în vacanţă în România. Am decis să mai cerem şi alte păreri. Am ajuns la un medic de familie care nu prea ştia despre ce vorbeşte şi apoi la un pediatru plin de dăruire, Flaviu Cătinaş. A fost cel mai blând pediatru pe care l-am văzut vreodată. A considerat că Antonia este sănătoasă, dar nu înţelegea nici el de ce lua atât de puţin în greutate. Mi-a recomandat să vorbesc cu soţia lui, consultant în alăptare. Timpul a fost foarte scurt şi nu am apucat decât să avem o conversaţie telefonică.

Ne-am întors în Luxembourg. Pediatrul nostru de aici, pro alăptare, ne-a sugerat completarea cu lapte praf, o masă de 120ml pe zi. În 5 octombrie 2015, la puţin peste 4 luni, Antonia cântărea 5 kg în condiţiile în care s-a născut cu 3670g. În 9 octombrie 2015 i-am dat prima completare cu lapte praf. Şi am plâns! Poate vi se pare exagerat, dar eu am simţit că eşuez ca mamă. Am simţit că nu sunt capabilă să îi ofer copilului meu minimul necesar de care are nevoie. În 20 octombrie am decis să renunţ la completare. Aveam încă multe întrebări fără răspuns şi am considerat că nu completarea era soluţia sau, cel puţin, nu era o soluţie până nu primeam lămuririle de care aveam nevoie, până nu încercam toate variantele posibile. Am decis să fac o programare la doamna doctor pe care mi-o recomandase consultantul în alăptare. Este omul căruia nu voi avea cuvinte suficiente să-i pot mulţumi. M-a liniştit din primul minut şi mi-a redat încrederea în mine. M-a făcut să înţeleg că instinctele mele au fost alea bune atunci când restul lumii era împotriva mea, când toţi, mai puţin soţul, mă considerau inconştientă, însă fără să mi-o spună în mod direct. Mi-a confirmat că toată teoria acumulată era corectă şi nu erau vorbe în vânt. M-a sfătuit să uit de cântar, să verific câte scutece udă, să mă bucur de alăptare şi de un copil perfect sănătos, să nu ţin cont de grafice şi să înţeleg că nu toţi copiii sunt la fel. Am început să mă relaxez şi să accept că nu toţi copiii cresc la fel, că graficele sunt făcute pe copii hrăniţi cu lapte praf, că instinctul de mamă chiar există şi funcţionează.

Între timp, mă documentam despre diversificare. Am făcut unele greşeli la început, însă eram mult mai stăpână pe mine. Era o altă etapă în care îmi doream să reuşim, să am încredere în mine şi în copilul meu. Alăptarea mergea din ce în ce mai bine şi solidele la fel. Antonia lua mult mai bine în greutate şi la sfârşit de decembrie avea puţin peste 6 kg. Abia acum cred că mă bucuram cu adevărat de alăptare şi eram liniştită. Liniştea a durat până la aproximativ 9 luni când eu trebuia să mă întorc la muncă. Ştiam că mă pot mulge şi pot alăpta chiar dacă muncesc, însă nu asta îmi doream. Îmi doream să fiu cu ea şi să ne bucurăm în continuare de victoria noastră. Şi am reuşit! V-am povestit aici că nu am mai fost nevoită să mă întorc la muncă. Astăzi, alăptez cu succes, aproape exclusiv dintr-un singur sân, o fetiţă de 23 de luni care are aproape 13 kg. Simt că povestea noastră ajunge la final, însă este unul fericit.

Poate mă veţi întreba de ce atâta ambiţie şi îndârjire. Pentru că asta mi-am dorit. Am considerat că este cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu. Am considerat că este una dintre datoriile mele de mamă. Întotdeauna am fost un om ambiţios care a luptat pentru ceea ce îşi doreşte, însă aici motivaţia a depăşit orice orgoliu personal. Nu există motivaţie mai mare decât propriul copil şi binele lui! Nu consider că am făcut sacrificii, dar am făcut eforturi, am căutat răspunsuri şi nu m-am oprit până nu le-am găsit.

În toată această aventură, îi mulţumesc soţului meu pentru tot sprijinul necondiţionat, pentru toată înţelegerea şi iubirea. Cred că putea divorţa de vreo 3-4 ori, cred că uneori îi venea să mă scuture, însă mereu m-a încurajat şi m-a sprijinit, fără reproşuri şi fără vreun semn de oboseală.

Acum vreun an, rata mamelor care alăptează era de 12%. Ruşinos şi dureros! Ce se întâmplă cu cele care fac parte din procentul de 88%? Pe blogul Alăptează este un sondaj care explică cauzele ratei scăzute a alăptării în România. Îmi doresc să spun că, în marea majoritate a cazurilor, se poate alăpta, însă e nevoie de 3 ingrediente esenţiale: dorinţă, informaţie şi ambiţie. Am speranţa că noile legi vor încuraja proaspetele mame să alăpteze, că laptele praf nu va reprezenta hrana principală în maternităţi, că personalul medical va fi mai informat, că mamele vor căuta informaţiile în sursele potrivite şi nu se vor baza doar pe figurile materne din familie.

Alăptaţi sau aţi ales hrănirea artificială? Care este povestea voastră?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Sursa foto: Pixabay.