Părințeala nu e chiar treabă simplă și nici ușoară, dar cred că rolul de părinte aduce cele mai profunde împliniri și satisfacții. Și, totuși, până la împliniri și satisfacții sunt multe încercări care ne pun răbdarea, înțelegerea și chiar rolul de părinte la încercare. Cred că atunci când ceva nu funcționează așa cum trebuie (dacă cineva chiar știe ce înseamnă „așa cum trebuie”) tindem să ne învinovățim, să regretăm anumite decizii, să punem pe umerii noștri „eșecul” copilului sau să luăm decizii în detrimentul relaţiei părinte-copil.
Antonia a ajuns la vârsta la care crizele de furie sunt tot mai prezente. Este important să nu confundaţi crizele de furie cu proasta creştere sau cu crize de răsfăţ, comparaţii pe care le-am auzit deseori. De fapt, atunci când un copil face o criză de furie (mai sunt numite şi tantrumuri) se activează o teamă sau o frustrare pe care acesta o are. Prin aceste crize de furie, copilul se eliberează de stres şi de tensiuni, deci, până la urmă, nu sunt ceva rău, dar categoric ne pun răbdarea la încercare şi ne obligă să avem controlul asupra noastră, asupra reacţiilor noastre. Cu fiecare criză de furie, copilul îşi vindecă din frici, dar la acest proces de vindecare contribuie şi reacţia noastră. Ştim foarte bine că parenting-ul tradiţional, cel pe care l-au aplicat părinţii noştri, în cele mai multe cazuri, nu tolera asemenea crize, ci le pedepsea. Atunci, inevitabil, frustrările noastre se adânceau. Nu cred că sunt singura care a dus frustrări sau frici până la maturitate. Unele răspunsuri la fricile şi frustrările mele le-am găsit în cartea lui Alfie Kohn, „Parenting necondiţionat”. Paradoxal este faptul că este o carte pentru părinţi, însă m-a ajutat să văd sub o altă lumină unele frânturi din copilărie şi trăiri pe care le aveam la acea vreme. Psihologul american nu aprobă pedepsele şi recompensele în creşterea şi educaţia copilului, ci se axează pe conectarea cu copilul, pe oferirea iubirii necondiţionate, indiferent de comportamentul acestuia. Despre carte am să vă povestesc într-un alt articol. Totuşi, mai jos veţi regăsi pasaje din aceasta, pe care le consider foarte potrivite în acest context.
Crizele de furie diferă de la copil la copil, de la o situaţie la alta, dar este important să ştim că ele apar mai devreme sau mai târziu, acasă sau în plină stradă. Cum reacţionăm atunci când apar? Cred că asta-i cea mai delicată parte. Ignorăm? Ascultăm? Îi distragem copilului atenţia? Ce spunem? Luăm copilul în braţe? Ridicăm tonul? Îl pedepsim? În cartea lui, Alfie Kohn spune aşa: „A ignora un copil când face ceva neplăcut, a nu-i mai vorbi însemnă să-l abandonezi emoţional o perioadă de timp. Este ca şi cum i-ai anula existenţa pe perioada cât îţi displace. În termeni behaviorişti, atenţia noastră este doar o „consolidare” şi absenţa ei îl va face pe copil să înceteze comportamentul nedorit. Acest mod de a vedea lucrurile nu ia deloc în considerare nevoile copiilor şi nici efectele pe care le poate avea atitudinea noastră asupra relaţiei dintre noi.”
Psihologul american nu oferă soluţii universal valabile, ci trasează linii de conduită, dacă le putem numi aşa, pentru părinţii care îşi doresc să construiască o relaţie solidă şi sănătoasă cu copiii lor. Concret, în cartea lui, oferă o situaţie (printre multe altele) ca exemplu: „Sunt momente când copilul poate avea aceeaşi pretenţie iar şi iar. Voi îi explicaţi de ce nu poate mânca înainte de cină o negresă, îi zâmbiţi cu compasiune şi recunoaşteţi că ştiţi cât de greu îi este să reziste la ceva atât de delicios. Copilul cere din nou negresa, îi explicaţi din nou motivul pentru care refuzaţi. La al miilea anunţ că vrea negresa, simţiţi cum începeţi să vă pierdeţi răbdarea. Îi subliniaţi că a cere din nou nu are niciun efect şi îi sugeraţi o activitate interesantă pentru a-şi ocupa timpul până la cină (îi distrageţi atenţia). Dacă însă continuă să ceară negresa, sfatul meu ar fi să nu mai răspundeţi. Motivul nu este însă să reduceţi copilul la tăcere (sau să determinaţi „dispariţia comportamentului). Aţi încetat să îi mai răspundeţi pentru că nu prea mai aveţi ce să adăugaţi. Faceţi acest lucru în mod afectuos, pe cât se poate. Nu vă prefaceţi că nu mai este acolo, ci îi arătaţi copilului că îl auziţi, că îl vedeţi, că vă pasă (îl ascultaţi). Copilul se simte frustrat probabil, dar ideal ar fi să nu se simtă neiubit.”
O altă formă de pedeapsă pe care cred că aţi cunoscut-o şi voi este pusul la colţ, pusul în genunchi, izolarea într-o altă cameră până făceam linişte. În limba engleză, această metodă se numeşte time-out. Alfie Kohn o menţionează în cartea sa: „Ideea nu este să o rafinăm sau să o punem în aplicare mai inteligent; întrebarea nu este cât timp să rămână copilul izolat, unde sau pentru ce comportament. Întrebarea ar fi: ce alte strategii non-punitive putem folosi? Poate fi util să i se ofere copilului posibilitatea de a alege să se retragă într-un loc confortabil şi care îl linişteşte, atunci când se înfurie. Această opţiune poate fi discutată înainte cu el, stabilind clar că nu este vorba despre o izolare forţată. El poate decide dacă vrea să stea liniştit într-o cameră, să se elibereze de furie fără a-i fi teamă de consecinţe, sau poate vrea să petreacă nişte minute citind din cartea preferată. În momente de criză, părintele îl poate întreba pe copil dacă are nevoie de un timp singur. Totuşi, această sugestie poate fi al doilea pas pe care îl facem, primul fiind să îl întrebăm pe copil ce se întâmplă, să-i reamintim că ceea ce face are un impact asupra altor oameni, să-i explicăm de ce anumite comportamente nu sunt acceptabile, să încercăm să găsim soluţii împreună.”
Psihologul ne oferă şi o a doua variantă, cea la care ajungem atunci când nu putem purta astfel de discuţii: „Ce facem dacă el este într-o stare mult prea agitată, încât nu i se poate permite să rămână unde este, dar refuză invitaţia de a se duce să se liniştească de bunăvoie? În acest caz, soluţia ultimă este să-l luaţi din locul respectiv, dar să nu îl îndepărtaţi de voi („Hai să mergem împreună în cameră!”). O astfel de intervenţie poate fi resimţită de către copil drept o impunere a voinţei voastre asupra lui, forţându-l să facă ceva ce nu vrea. Prin urmare, ar trebui să apelaţi la această soluţie numai în situaţii excepţionale. Totuşi, chiar şi în acest caz, puteţi avea grijă ca iubirea, atenţia şi prezenţa voastră să nu-i fie retrase.”
În carte soluţiile sunt frumos scrise şi explicate, însă ce facem cu impulsurile de moment? Să fim realişti! E greu uneori să îţi păstrezi calmul, să nu ridici tonul, să nu ignori copilul când face o criză de furie. Recunosc că am făcut-o şi mi-a părut teribil de rău! De atunci mi-am promis să nu reacţionez sub impulsul de moment, ci, într-o primă fază, să mă întreb oare ea ce simte, oare cum m-aş simţi eu în locul ei. Atunci când încă am răbdare, chiar dacă o culeg de pe fundul sacului, o iau în braţe, o mângâi şi o sărut apăsat încât să ştie că sunt acolo indiferent de comportamentul pe care îl are. Îi spun că o înţeleg, că vreau să o ajut, că e bine să se descarce, că o iubesc şi nu plec de acolo.
Atunci când starea mea nu îmi permite să îi gestionez crizele de furie aşa cum, de fapt, îmi doresc să o fac, încerc să urmez sfatul lui Alfie Kohn: „Ar trebui să subliniez că nu este deloc greşit ca părinţii să aleagă să ia ei înşişi o pauză. Când nu mai avem răbdare, când ne este teamă că putem spune sau face ceva ce vom regreta mai târziu, este în ordine să ne scuzăm şi să plecăm să ne liniştim. Trebuie însă să subliniem copilului că este vorba despre nevoia noastră de a ne linişti, şi nu de dorinţa de a ne îndepărta de el sau de a-i impune să ne reintre în graţii.”
La această vârstă Antonia este chinuită şi de erupţiile dentare care o fac să fie şi mai agitată decât este de obicei. Ultimele zile au fost destul de dificile: canini şi o măsea inflamată, o viroză, un început de otită, gâtul roşu, soţul cu gripă la pat, eu cu o semi-viroză, câteva dureri de cap şi destul de multe nopţi albe la activ. În acest context, atunci când Antonia face o criză de furie, eu fac un pas în spate, respir adânc şi îmi pun întrebările pe care le-am menţionat deja. Mă ajută să nu reacţionez precipitat pe fondul oboselii. Indiferent ce fac în momentul respectiv, las totul baltă şi o strâng în braţe. De când procedez astfel cu regularitate, tantrumurile se termină mult mai repede şi soarele de pe strada noastră străluceşte mai puternic :).
Voi cum vă descurcaţi cu voi şi cu cei mici atunci când vă confruntaţi cu un tantrum? Care sunt soluţiile voastre pentru a le gestiona mai uşor?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursa foto: Parents.com
Incerc sa aplic si eu iubire la o criza de furie dar fiica mea pare prea nervoasa si ma respinge destul de violent cand ma apropii de ea. Am incercat sa o las pur si simplu sa se descarce dar are o energie si la acest capitol care poate face ca criza de furie sa tina o ora…Varianta cea mai buna este sa stau langa ea si sa ii distrag atentia cu ceva care ii place, jucarie, joc, etc. Nici eu nu sunt de acord cu pedepsirea. Inca nu am ajuns la acest nivel ridicat de stapanire incat sa fac o pauza sa ma gandesc cand ea incepe sa tipe :)). Bravo tie pentru asta…
Alexandra, eu sunt pe principiu ca, inainte de toate, părinţeala presupune o reeducare continuă … a noastră. Cred că etapele pe care le traversează copilul ne supun la încercări teribile şi ne dezvăluie laturi pe ca nu ni le cunoşteam până atunci. Înainte să mă las pradă nervilor (nu ar fi prea dificil să o fac) îmi spun că eu sunt adultul şi eu sunt aia datoare să mă controlez în relaţia cu copilul. E nevoie de un exerciţiu permanent. Propune-ţi şi vei vedea că vei reuşi! Nu eşti robot şi poate nu o poţi face de fiecare dată, dar lucrurile se pot ameliora.
Exact asa patim si noi vreau sa o strang in brate sa o calmez … dar ma respinge prefera sa stea in loc sa planga sa urle 🙁 eu langa astept sa ii treaca si ii explic ca mami e langa ea si daca ceva ii displace plecam acasa asa reusesc sa o linistesc , ce ma supara e ca ma respinge in acele momente ….
Treaba cu respinsul nu e voita. Stiu ca te doare. Ma doare si pe mine, dar incerc sa inteleg ca are nevoie sa-si elibereze emotiile si ca abia apoi va putea sa inteleaga ca eu nu am vrut decat sa o ajut.