Când am început să scriu primul articol despre prieteniile copiilor, „Cum ne învățăm copiii să își facă prieteni?”, nu am știut să anticipez cât voi scrie despre subiect, cât și ce voi alege să detaliez. În mod natural, am ajuns la al doilea articol, „Cum recunoaștem relațiile nesănătoase ale copiilor noștri?”, în care am exemplificat câteva dintre semnele unei prietenii toxice. Pe unele dintre ele le-am experimentat, iar altele au ajuns să fie prezente în discuțiile noastre la nivel teoretic ori pentru că le-am observat la alți copii. Acum, vin spre voi cu un al treilea articol legat de acest subiect, cum ne putem ajuta copiii atunci când sunt implicați în prietenii nesănătoase.
Îi interzicem copilului nostru să mai aibă contact cu prietenul nepotrivit? Intervenim de la cel mai mic semn pe ideea că este mai bine să tăiem răul de la rădăcină? Eu nu aș face niciunul dintre aceste lucruri din 2 motive (principale):
- Copilul meu s-ar putea să fie atașat de copilul al cărui comportament îl consider nepotrivit și o intervenție bruscă, pripită, neînțeleasă s-ar putea să-mi pericliteze cooperarea cu copilul meu și să se opună ferm sesizărilor mele.
- Cred că e (mai) sănătos să dăm puțin timp timpului. Adică, primele semne s-ar putea să fie izolate, niște greșeli care să nu definească întreaga relație. Bineînțeles, aș discuta cu copilul meu, i-aș spune ce mi se pare nepotrivit și aș continua să observ cum evoluează relația respectivă, dacă îngrijorările mele sunt fondate ori dacă există îmbunătățiri.
Ce facem atunci când avem certitudinea (conform unor semne evidente și repetate) că o relație de prietenie a copilului nostru este nesănătoasă?
Îmi ajut copilul să înțeleagă ce înseamnă o prietenie sănătoasă vs. una nesănătoasă
Îmi ajut copilul să înțeleagă ce înseamnă o prietenie adevărată și cum ar trebui să se simtă, ce stări și sentimente ar trebui să îi provoace. La polul opus, îi explic ce lucruri sunt nepotrivite într-o prietenie și îmi exprim părerea/îngrijorările vis-a-vis de un anumit prieten (dacă este cazul). Încerc să îmi implic copilul cât mai mult în discuție adresându-i întrebări deschise care să necesite răspunsuri mai complexe (nu doar „Da” sau „Nu”): „Cum te simți când te joci cu X?”, „De ce crezi că Y îți ia mereu lucrurile?”, „De ce crezi că Z se supără atât de des?”, De ce crezi că W vrea să decidă mereu/să fie primul atunci când sunteți împreună?”, etc.
Îmi încurajez copilul să cunoască și alți copii
Într-o perioadă, după începerea școlii, Antonia avea o prietenă cu care se juca și interacționa constant, refuzând oarecum să se împrietenească și cu alți copii. Acolo a fost și un soi de manipulare la mijloc, pe care am descoperit-o destul de repede. Am încurajat-o pe Antonia să cunoască și alți copii (la școală) și am expus-o cât de mult am putut la situații în care era oarecum forțată să interacționeze și cu alți copii. Am încercat să îi explic că putem avea mai mulți prieteni și doar interacționând cu mai mulți oameni ne putem da seama ce ni se potrivește și ce nu, ce ne place într-o relație de prietenie și ce nu ne place, învățăm să punem limite și aflăm lucruri noi (pe ideea că fiecare om din viața noastră ne poate învăța ceva). Am încercat să insist și pe ideea că nu ne trădăm un prieten mai vechi atunci când apare unul nou, ci cu cât suntem mai mulți cu atât puterea/bucuria crește.
Îmi învăț copilul să pună limite și să își exprime nevoile și nemulțumirile
A fi prieten cu cineva nu înseamnă să fii mereu de acord cu el ori întotdeauna să-i faci pe plac. Într-o prietenie pot exista și conflicte ori păreri divergente, dar este important cum le soluționăm. Tocmai din acest motiv cred că este esențial să ne învățăm copiii să pună limite în relațiile cu ceilalți, să exprime clar ceea ce li se pare potrivit sau nepotrivit, ce le place și ce nu le place, etc. De asemenea, noi, părinții contribuim la dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor, pe care le aplică în relație cu ceilalți:
- cum pot comunica eficient, nonviolent și empatic
- cum își pot soluționa conflictele (în funcție de natura lor)
- cum învață să aibă răbdare
- cum își pot gestiona emoțiile
- cum să aibă curajul să spună „Nu” (fără să rănească și fără să se simtă vinovați)
- cum să accepte refuzurile și limitele impuse de ceilalți
- să ceară ajutorul
- să recunoască și să aprecieze meritele celorlalți
Încurajându-ne copiii să pună limite și să accepte limitele celorlalți, să-și verbalizeze opiniile, nevoile și nemulțumirile în relație cu ceilalți le vom crește stima de sine și reziliența.
Ce modele are copilul meu?
Cred cu tărie că cei mici învață, în mare parte, prin imitare. Și care sunt modelele pe care copilul le imită? Părinții/persoanele care îl îngrijesc. Așa că, mă uit la mine, la noi, ce exemple de prietenie îi ofer/oferim, cum arată relațiile noastre de prietenie, cum comunicăm cu ceilalți, cum interacționăm cu oamenii, în general, și cu cei pe care îi considerăm prieteni.
Cer ajutorul
Indiferent de situație, atunci când lucrurile îmi depășesc capacitățile și competența, apelez la ajutorul unui profesionist. În trecut, când Antonia era încă la grădiniță, am apelat la un psiholog specializat în munca cu copiii pentru frica pe care Antonia o avea față de traumele fizice și față de tot ce însemna corpul uman pe interior. La momentul respectiv, discuțiile și strategiile aplicate acasă au fost de un real ajutor, dovadă că astăzi lucrurile stau incomparabil de bine.
Dacă aș observa că în viața copilului meu există prietenii nesănătoase care au un impact semnificativ asupra lui, nu aș ezita să apelez la un profesionist, psiholog sau terapeut care să ne sfătuiască, să ofere (mai mult) suport emoțional și strategii de soluționare a situației.
Citesc acum cartea „Ține-ți copiii aproape” care are ca și temă centrală apropierea copiilor de anturaj și îndepărtarea lor de familie. Încă de la primele pagini, mi se pare o lectură foarte interesantă și utilă. Cred cu tărie că o fundație solidă de care să ne putem bucura și mai târziu, pe care să putem clădi și în anii următori, începe … când se naște copilul. Punem cărămidă peste cărămidă, dar nu lăsăm construcția în voia sorții, ci, pe măsură ce trece timpul, verificăm cât de bine s-au lipit cărămizile între ele. Dacă ceva ni se pare (cât de puțin) șubred, mai punem un strat de mortar. Cam asta e metafora pe care o văd în raport cu copiii …
Referindu-mă strict la prieteniile copiilor, cred că este esențial să jucăm un rol activ în alegerea prietenilor și să rămânem observatori ai relațiilor pe care le au. Cel mai probabil, pe măsură ce se apropie de vârsta adolescenței, copiii nu ne vor mai permite să fim la fel de prezenți în alegerile prietenilor. Așadar, învățămintele de acum, rediscutate, reîntărite, îi vor „echipa” pe copii pentru alegerile pe care le vor face mai târziu.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.