Despre instinct, bun simț, parenting și lecții învățate din cărți

Cea mai mare aventură a mea de până acum a fost reprezentată de rolul de mamă. Sunt peste 7 ani de când am semnat un „contract” pe perioadă nederminată pentru acest rol. Nu am obținut postul cu vreo calificare neobișnuită. Nu am vreun talent înnăscut și nici nu m-am pregătit intens pentru obținerea titlului. Asta nu-i nici bine, nici rău. Ce știu sigur este că ziua de 24 mai 2015, ziua în care s-a născut Antonia, a fost una grea, cea mai frumoasă, cea mai plină de emoții, dar și punctul în care eu, cea de până atunci, într-o oarecare proporție, a rămas în spital. Eu, în noua mea variantă, am început să mă modelez din acea zi. Nu-i așa că nu mai ești 100% la fel după ce devii părinte?

Am învățat că nașterea unui copil nu te schimbă o dată și gata. Creșterea copilului te modelează în permanență. Ți se modifică valorile, obiectivele, viziunile, hobby-urile, principiile, prioritățile … Multe se schimbă!

Debusolarea proaspetei mame

Când Antonia era încă în burtică, nu înțelegeam de ce nu am instinct matern. Mă așteptam să simt ceva mai mult și mă întrebam încontinuu dacă o să mă descurc, dacă o să știu să fiu o mamă suficient de bună pentru ea. Nu înțelegeam care-i treaba cu instinctul și de ce nu-l simt așa cum auzisem că ar fi trebuit să-l simt. Căutam răspunsuri în cărți, pe net și te miri prin ce conversații. Bineînțeles, răspunsurile erau de toate felurile. În fața unei lumi scindate între păreri, eu eram complet debusolată. Aveam senzația că, indiferent de subiect, lumea era împărțită în 2 tabere. Cărțile de parenting erau, pe de o parte, ridicate la rang de „must have”, iar pe de altă parte demonizate. O tabără zicea că instinctul mă va ghida, alta considera că instinctul nu e de ajuns. Unii mergeau pe ideea că părinții noștri nu ne-au crescut în funcție de sfaturile specialiștilor în parenting și ne-a fost bine, alții ziceau că nu suntem chiar atât de bine, că ar fi vrut ei cărți de parenting, dar au trăit în vremuri în care informația nu era tocmai accesibilă. Și la fel de împărțită era lumea și în privința altor subiecte: cum să naști, cât să alăptezi (dacă să alăptezi), unde să doarmă copilul, dacă să îl lași să plângă sau nu … și tot așa. O nesfârșită polemică în fața căreia oricare viitoare ori proaspătă mamă se simte pierdută.

Ce am înțeles eu, după 7 ani, despre parenting și instinct

Am înțeles că informarea și instinctul (el vine, în mod natural, după nașterea copilului) fac casă bună împreună și că sunt 2 concepte care nu prea pot funcționa unul fără celălalt. Am să vă explic de ce. Din punctul meu de vedere, instinctul nu ține locul informării, instinctele fiind foarte diferite de la un om la altul. De exemplu, văzusem la știri un tată care își disciplina copilul cu un aparat de electroșocuri, că asta a simțit el ca fiind metoda potrivită. Pentru mine, metoda este una barbară. Pentru el a fost firească. Evident, v-am dat un exemplu extrem. Ce vreau să spun este că ghidați strict de instinct s-ar putea să nu acționăm în beneficiul pe termen lung al copilului.

La un moment dat, văzusem pe Instagram (nu-mi aduc aminte exact sursa, dar bănuiesc că la Laura, Părinți de Meserie) o comparație interesantă, extrem de validă.  Încerc să o redau după cum mi-o amintesc. Cel mai probabil, nu ne dorim mașinile de spălat sau electrocasnicele pe care părinții noștri le foloseau în urmă cu 20-30 de ani. Tehnologia a evoluat și este firesc să ne dorim aparaturi mai performante. Cam așa stă treaba și cu creșterea copiilor. Ne dorim să fim părinți mai buni, mai informați decât au fost părinții noștri, să facem alegeri mai conștiente, în pas cu evoluția studiilor și cercetărilor. Dacă nu ne dorim electrocasnice vechi, de ce ne-am dori să ne creștem copiii după metodele vechi? Nu spun că modul în care ne-au crescut părinții noștri a fost complet eronat. Ei au făcut ce au putut mai bine cu metodele și informațiile vremii. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că știința a evoluat inclusiv pe parte comportamentală, relațională, neurologică, educațională, etc.

Nu văd nimic greșit în dorința de a ne informa, dimpotrivă. Informația, filtrată și adaptată nevoilor și stilului nostru de viață, ne dă posibilitatea să ne autoeducam ca și părinți și să punem baze solide în creșterea și educația copiilor noștri, pe care să le putem dezvolta armonios de-a lungul timpului.

În acești 7 ani de când sunt mamă, am înțeles cât de nocive pot fi extremele și cât de important este să găsim un echilibru între instinct, informații legate de parenting și bun simț. Nu ni se potrivește tuturor aceeași măsură și cred că este esențial să putem filtra sursele de informație, să ne putem însuși acele noțiuni care ni se potrivesc, bazate pe bun simț, bineînțeles. Bunul simț este o altă noțiune relativă, dar cred că suntem cu toții de acord că ideea conform căreia violența este o metodă de disciplinare, de exemplu, nu ține de bunul simț comun (asta îmi doresc să cred).

Informațiile care țin de parenting nu sunt doar despre copil, ci și despre părinte

Gândiți-vă la copilăria voastră și la adultul care sunteți acum. Fiecare dintre noi ducem un bagaj emoțional plin de sentimente și experiențe de toate felurile. Poate fi încărcat cu furie, resentimente, rușine, singurătate, neîncredere. Cred că majoritatea dintre noi am experimentat relații disfuncționale cu părinții sau cu unul dintre părinți, lipsă de comunicare, de transparență, de înțelegere și așa mai departe. La rândul nostru, părinți fiind, ne dorim ca relațiile cu copiii noștri să fie mai armonioase (asta nu înseamnă că nu vom greși), să evităm repetarea acelorași greșeli sau măcar o bună parte dintre ele.

Îmi place să cred că, în general, cărțile de parenting sunt mai mult despre părinți decât despre copii, o modalitate de a ne întoarce în timp, de a analiza influența pe care educația părinților noștri a avut-o asupra noastră, o invitație de a alege în mod conștient ce putem păstra din ceea ce noi am primit și ce ne dorim să schimbăm. Cărțile de parenting ne ajută, ca părinți, ca oameni să ne dezvoltăm, să evoluăm.

Părintele perfect nu există

Părintele perfect, omul perfect nu există, indiferent de numărul de cărți citite. Cu toții greșim și întâmpinăm tot soiul de greutăți în viața de zi cu zi, în creșterea copiilor noștri. Cu toții avem întrebări și nesiguranțe, dar cred că este complet greșit să ne refuzăm mijloacele din zilele noastre pentru a găsi posibile răspunsuri la întrebările pe care le avem.

De când am blogul și scriu despre parenting, au existat și reacții ironice la adresa celor care își „cresc copiii după cărți”. Nu cred că se așteaptă nimeni să găsească în vreo carte instrucțiunile de utilizare ale unui copil. Dacă este să ne raportăm strict la copii, pentru că mai sus menționăm faptul că aceste cărți de parenting sunt uneori mai mult despre părinți decât despre copii, atunci aș spune că ele se axează pe blândețe și respect în relația cu copilul, pe impunerea limitelor în mod sănătos, pe gestionare propriului nostru bagaj emoțional, fac referire la etapele firești în dezvoltarea copiilor și la modul în care reușim să ne gestionăm stările conflictuale cu aceștia, într-un mod constructiv .

Ca o concluzie, după 7 ani de părințeală, cred că aportul pozitiv pe care noi îl putem aduce generațiilor viitoare stă într-o combinație între instinct, informație și bun simț. După atâta timp, încă îmi este greu să înțeleg de ce unora le este mai ușor să arunce cu roșii și să fie ironici față de părinții care se străduiesc să facă lucrurile puțin mai bine, să acumuleze mai multe informații pentru binele propriului copil, dar și al generațiilor care vor urma.

Voi cum vedeți cărțile de parenting în raport cu instinctul?

Ce cărți de parenting recomandați?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.