Am o poveste destul de lungă de spus, dar sper ca experiența noastră să vă fie de folos. Ea datează din toamna anului trecut, dar nu am fost tocmai pregătită să o relatez pe blog până acum.
Am primit un telefon de la grădiniță. Antoniei îi era rău. I s-a făcut rău uitându-se într-o carte. O durea undeva în zona stomacului/pieptului, s-a făcut palidă și a început să vomite. Am luat-o de la grădiniță cu un tonus foarte bun (aproape își revenise) și am plecat la UPU (sugestie pe care am primit-o, telefonic, și de la cabinetul de pediatrie la care mergem de obicei). Nu știam ce are, de ce s-a simțit rău din senin și voiam să o vadă un medic.
Copila mea era veselă și, la UPU, a explicat clar ce i s-a întâmplat. A fost consultată de vreo 3 doctori și i s-a făcut un EKG. Analizele i le făcusem cu vreo 5-6 săptămâni înainte, bune și ele. Și mi-a picat fisa, așa că am început să o descos:
Eu: Ce ai simțit când ți s-a făcut rău?
Ea: O durere aici (îmi arăta toracele/pieptul) și că vreau la mami, dar nu am zis nimănui. Apoi, mi s-a făcut rău. Am simțit că mă doare, că transpir și am vomitat.
Când mă vrea pe mine în mod intens, știu că e mai mult decât o stare de rău.
Eu: Și ce făceai când ți s-a făcut rău? (Știam deja, dar voiam să ajung unde mă interesa, cu pași mici).
Ea: Mă uitam într-o carte.
Eu: Și cu ce era cartea?
Ea: Cu corpul omenesc.
Eu: Crezi că ți-a fost frică de ceva ce ai văzut în carte?
Ea: Da! Mi-am imaginat cum ar arăta piciorul meu dacă aș păți ceva.
Asta era! O traumă care a fost declanșată de ceva.
Avem cărți cu corpul omenesc și discutăm des despre el (în trecut o făceam mai mult decât acum), dar aici a fost o asociere (imagine/cuvinte) care a declanșat frica ei pentru propria siguranță. Poate știți deja că Antonia a avut câte un accident memorabil în fiecare an (ruptură de claviculă, inconștiență prin căzătură, coaste „decopertate”). Discuția de la grădi era despre cum coastele ne protejează organele interne. Bingo! Coastele ei au fost implicate într-un accident, în urmă cu 2 ani, și a fost suspectă de leziuni interne. Despre acea experință am scris un articol întreg, „Cu copilul la spital, în Constanța – experiența noastră desprinsă dintr-o realitate paralelă cu a noastră”. Experiența a fost traumatizantă pentru toți, dar pentru ea … e greu să îmi dau seama exact cum a simțit-o. Cert este că a lăsat urme și Antonia a dezvoltat un soi de anxietate care se manifestă intens în special când vine vorba de sănătatea ei și de propria ei siguranță fizică. Psihologii consideră că un copil anxios are și un adult anxios în preajmă. În cazul nostru, la aproape fiecare întâmplare memorabilă, bunica a avut câte o reacție pe măsură … destul de memorabilă. Apoi, mi-am dat seama că pe mine mă transformaseră toate aceste situații. Devenisem mult mai anxioasă decât eram, așa că era musai să iau atitudine. Pe lângă psiholog, m-a ajutat și această carte, „Psihologia fricii. Temeri, angoase și fobii”.
Medicul (ultimul) de la UPU a zis că e ori varianta mea (atac de panică – idee pe care i-am împărtășit-o între timp) sau un debut de viroză digestivă. Viroză n-a fost. Știam că urmează un drum relativ necunoscut de parcurs împreună.
Și ce am făcut mai departe?
Am luat lucrurile ca atare, puțin cam târziu, pentru că Antonia mai făcuse 2 atacuri de panică tot din cauza fricii, după mușcăturile de căpușă, și le-am făcut pe următoarele:
- Am încercat să privilegiez timpul împreună (am rămas acasă, eu în concediu medical, ea nu a mers câteva zile la grădi). Ne-am conectat cât de mult s-a putut, am povestit, am „săpat” și am încercat să-mi dau seama cât de seriose sunt lucrurile.
- M-am învinovățit, of course, că nu se poate fără câte o sesiune de autoflagelare. M-am gândit că poate eu nu am petrecut suficient timp cu ea și fricile au avut loc să se dezvolte; că i s-a mai făcut rău (fără vomă) de 2 ori la început verii, după mușcăturile de căpușe, când a revenit o oarecare frică de insecte și eu nu am luat atitudine (să merg la psiholog), că poate nu se întâmpla asta dacă eu îmi ascultam instinctul de mamă și făceam mai mult. Autoflagelarea s-a încheiat destul de repede și am intrat în solution mode, că degeaba îmi dau eu palme, că asta nu rezolvă problema.
- Am privilegiat activitățile și jocurile care ajută la exprimarea emoțiilor (cu accent pe frică), întăresc sentimentul de siguranță, ajută la relaxare.
- Am luat legătura cu un psiholog să văd dacă fac bine ceea ce fac și dacă e cazul să ne îndreptăm spre vreun soi de terapie. Atacurile de panică însemnate, ca acesta de la grădiniță, nefiind repetate, Antonia nu a avut nevoie de terapie, dar eu continui să merg la psiholog atât pentru ea, cât și pentru mine. Este liniștitor ca un specialist să îți valideze modul în care ai ales să acționezi într-o situație critică, viziunea pe care o ai asupra lucrurilor, să te sfătuiască fără să fie implicat emoțional.
- Am pus mai mult accent pe numirea emoțiilor și pe conștientizarea senzațiilor Antoniei, să învețe să facă diferența între durerile de burtică, de ce natură sunt ele, ce anume declanșează frici, cum le identificăm, cum le facem față/le minimizăm, să ceară ajutor atunci când simte că nu poate controla frica.
- O încurajez cât de mult se poate să îndrăznească, să întrebe și să descopere. O făceam și înainte, dar acum parcă sunt și mai atentă la reacțiile ei și îi explorez ezitările atunci când ele apar, în măsura în care ea îmi permite, bineînțeles.
Fricile copiilor (ca și ale noastre, de altfel) pot fi mai mici sau mai mari, foarte vizibile sau foarte puțin sesizabile. Soluția nu este să le ignorăm, să le spunem copiilor „nu are de ce să îți fie frică”. În articolul „Fricile copiilor între 2 și 5 ani”, am scris și despre ce pot face părinții pentru a-i ajuta pe copii să își depășească fricile. În cazul nostru, atacuri de panică nu au fost. Fricile sunt încă prezente (cea pentru propria sănătate și siguranță + frica de insecte), dar am reușit să le estompăm foarte mult. Au scăzut considerabil în intensitate și este tare încurajator și îmbucurător să vezi clar progresele pe care le-ai făcut atât tu, cât și copilul.
Am hotărât să pun experiența noastră în cuvinte în speranța că poate vă va ajuta în relația cu cei mici și cu îndemnul să nu ignorați fricile copiilor. Ele există, sunt prezente, sunt firești și copiii au nevoie de noi, oamenii mari, pentru a le depăși, pentru a le gestiona în mod eficient.
Voi cum ați gestionat fricile celor mici? Ce a funcționat în cazul vostru?
Alte articole care v-ar putea fi de folos:
- 5 cărți care îi ajută pe copii să își depășească frica de întuneric
- Frica de muște, furnici, țânțari și alte gângănii
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.