5 ani de când ne-am întors acasă, în România

5 ani de acasă la noi. Toamna aceasta completează al 5-lea an de când ne-am întors în România.

Despre întoarcerea noastră în România am mai povestit pe blog, aici și aici, dar mai mult din perspectiva omului proaspăt întors. Pentru cei care mă citiți de puțin timp, vă dau puțin context. Am locuit aproape 7 ani în Luxemburg, iar soțul meu timp de 16 ani (2 în Franța + 14 în Luxemburg). Antonia s-a născut acolo și a crescut pe meleaguri luxemburgheze până la vârsta de 2 ani (și câteva luni). Ne-am întors în România, la Cluj, în toamna lui 2017.

În tot acest timp, cel mai des am fost întrebată dacă am regretat vreodată decizia de a ne întoarce. NU! O spun sincer și categoric. Am simțit și simțim în continuare că aici este locul nostru. Bineînțeles, evit să idealizez lucrurile și, alături de acest „Nu!”, pun și un „om vedea ce ne rezervă viitorul”.

Am știut din start la ce ne întoarcem, am pus în balanță bune și rele, am rumegat decizia câteva luni bune și ne-am apucat de împachetat o viață de cuplu și de părinți la început de drum petrecută într-o țară care nu era a noastră. Dacă ar fi să vă spun concret de ce ne-am întors, ar fi cam greu. Citeam articolul Mirunei (Și Blondele Gândesc) pe același subiect, „Șase ani de când ne-am mutat în România. Gânduri, frici și perspective”, și m-am regăsit tare mult în „simțeam că există pe lume un MAI BINE”. Exact asta am simțit și noi. Este un sentiment care nu se poate explica și oricum sunt destui cei care vor încerca să-l întoarcă pe toate părțile. Înainte ca cineva să își dea ochii peste cap și să vină cu contraargumente, precizez că fiecare avem propria noastră poveste, propria viziune și simțim diferit. Acest „mai bine” este diferit pentru fiecare dintre noi.

Făcând o retrospectivă a acestor 5 ani petrecuți acasă, vreau să mă opresc asupra câtorva aspecte importante pentru mine, pentru noi și asupra unor evenimente pe care mă bucur că le-am trăit acasă și nu undeva în lumea largă. 

Oameni dragi de strâns în brațe/care să te strângă în brațe

Mai are rost să spun cât de important este să ai sprijin la nevoie, umeri pe care să (te) plângi, brațe care să te țină cu iubire?! Și nu, de la distanță grija, iubirea sau orice formă de afecțiune nu se simt la fel. Eu sunt omul care are nevoie (fizic) de oamenii dragi. 

Nu stau bot în bot cu nimeni, dar la nevoie și în caz de dor ajung repede la oamenii care pot să mi-l aline, oameni cu care mă încarc în 2 ore cu atâta energie bună cât să am pentru o lună. Să vă mai zic cât e de fain să ai oameni dragi cu copii de vârsta copilului tău care cresc împreună? Să petreci împreună la aniversări ori să-ți bată la ușă cu tortul în mână? Să ai weekenduri și seri împreună și să râzi până ți se înnoadă lacrimile-n barbă? Să vă zic cum mi se umple sufletul de bucurie când mă duc să-mi beau cafeaua cu bunica ori ce bine îmi pică atunci când plec de la ai mei (unchiul și mătușa) cu bunătăți de casă, de la fermă ori cum Antonia îmi iubește verișoara de nu mai poate? Să nu mai povestesc câte emoții am trăit când i-am devenit părinte spiritual copilului celei mai bune prietene ale mele.

Noi 3, împreună

Acasă n-am mai avut orare decalate și am avut cu adevărat timp împreună, weekend-uri în familie, iar asta credeți-mă că nu are preț. În Luxemburg, în domeniile diferite în care munceam, nu aveam nicio șansă să avem asta … să fim împreună, noi trei, că de noi doi nici nu se punea problema.

Bunici mai aproape de copil

Mi-am dorit ca Antonia să crească aproape de bunici, să știe cum se simte această apropiere care pentru mine a fost atât de importantă în copilărie (și nu numai). În România, părinții soțului meu locuiesc aproape de noi, străbunicile și tatăl meu sunt la 200 de kilometri, iar mama poate ajunge mult mai des din Anglia la Cluj decât în Luxemburg.

Medici cu suflet

De când suntem acasă, am trecut cu Antonia prin câteva accidente despre care am povestit deja pe blog și nu le mai reiau. Cu o singură excepție, cea de la Constanța, am dat de fiecare dată peste oameni dedicați, profesioniști, atenți, empatici, cu suflet, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc. Aici nu vorbim de sisteme, ci de oameni. Am avut și în Luxemburg contact cu mai mulți medici, oameni de multe feluri. Dacă este să mă gândesc la Antonia, unul singur a fost cu adevărat cu suflet … român.

Știm cu toții că omul sfințește locul.

Moartea bunicului meu

De când suntem acasă, am pierdut primul om drag sufletului meu. Am ajuns acolo în 3 ore. Am fost acolo să-i fiu sprijin bunicii, să dorm cu ea și să o țin de mână. Pentru mine, pentru ea, pentru tata și mâna de oameni apropiați a fost important să ne ducem durerea împreună. Ca și iubirea, durerea nu o duci la fel de la distanță.

Pandemia

Un lockdown între 4 pereți (fără balcon) mi-ar fi „fisurat” rău mansarda. Să nu mai zic că aș fi depins de avioane ori de drumuri lungi cu mașina și de nșpe mii de teste pentru a putea ajunge la oamenii dragi. La Cluj, suntem norocoși că avem o cabană unde ne-am bucurat de natură, de timp împreună și a trecut mai ușor izolarea. 

Incertitudinea adusă de pandemie și război

Una dintre lecțiile pe care le-am învățat în pandemie și după declanșarea războiului din Ucraina este că incertitudinea este palpabilă, reală, posibilă indiferent în ce colț al Europei locuiești. Pentru mine, diferența majoră din pandemie a fost că nu am fost nevoiți să ne izolăm complet, pe o perioadă lungă de timp (în afară de acel lockdown impus de lege), că, din nou, am avut cu cine împărți greul, frustrarea și neputința.

Școala

La un moment dat, au fost câțiva „înțelepți” care mi-au spus că suntem egoiști că ne-am întors, că nu ne-am gândit la viitorul copilei, că școala în România e un fel de condamnare la prostie. Dacă ar fi auzit „înțelepții” ce povești mi-au fost mie date să aud de școlile luxemburgheze, poate că și-ar fi schimbat părerea. Nu am plecat pe principiul că în România nu se face școală (depinde fiecare ce înțelege prin asta) și că orice alt meleag european e uns cu alifii miraculoase. Știam că în Luxemburg ar trebui să-mi vând un rinichi, poate pe amândoi, să o pot ține pe Antonia la o școală privată, acolo unde mi s-a părut că lucrurile ar funcționa conform valorilor noastre, dar neavând experiență pe partea asta (Antonia a mers doar la creșă în Luxemburg), nu mă pot pronunța în mod obiectiv. Precizez că venitul nostru lunar nu era deloc mic și, totuși, nu ne-am fi permis să acoperim costul unei școli private + chirie + trai.

Ce știu sigur, acum, în al 2-lea an de școală al Antoniei, este că îi este bine și îi observ evoluția din toate punctele de vedere. Simt că este în locul potrivit și îmi crește inima de bucurie când o văd cât de fericită vine de la școală și cu cât entuziasm îmi povestește ce se întâmplă acolo în fiecare zi.

Opțiunile

Poate că o să vi se pară ciudat, dar în România avem mai multe opțiuni decât în Luxemburg și mult mai accesibile. Aici mă refer la școli, medici și alte servicii. În Luxemburg, opțiunile erau limitate și, dacă ele existau, te împiedicai rău de partea financiară ori de aspectul legat de timp. De exemplu, o programare la medic o puteai avea în știu cât timp (săptămâni, chiar luni). Da, asta se poate întâmpla și în România, dar aici ai posibilitatea, în caz de nevoie, să plătești și să beneficiezi de serviciile respective într-un timp mult mai scurt.

Dacă este să ne referim la școlile din România, ai de unde alege între stat și privat, pe bani mai mulți ori mai puțini, o școală mai simplă sau mai cu ștaif, în funcție de preferințe.

Vrei o chirie? Iarăși ai de unde alege, în funcție de buget. În Luxemburg, procedura era ceva mai complicată.

Vrei servicii de înfrumusețare? În România, primești calitate la un preț corect (evident că există și excepții). În Luxemburg, primești cam ce se nimerește, la un preț destul de ridicat.

Acestea sunt doar câteva exemple care mi-au venit în minte. Ideea este că, din experiența mea, România are mai multe opțiuni din toate punctele de vedere, care, bineînțeles, de cele mai multe ori, vin cu un cost (mai mic, totuși, decât în Luxemburg), lucru de care am fost conștienți de la bun început și pe care ni l-am asumat.

Ne este bine

Nouă ne este bine aici și acum. Pentru noi, întoarcerea în România a fost fix lucrul de care am avut nevoie. Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar îl văd a fi tot aici, acasă.

Aș mai avea câteva precizări care cred că sunt importante:

1. Povestea mea nu este povestea ta. Ceea ce mie mi se potrivește, ție s-ar putea să nu-ți facă bine.
2. Încurajez oamenii să plece, să experimenteze străinătatea pe propria lor piele și să nu-și dea cu părerea fără a avea experiențe directe în acest sens, formată din idei auzite în stânga și-n dreapta.
3. Nu romanțez în niciun fel traiul în România și nici nu blamez Luxemburgul ori vreo altă țară. Cred cu tărie că nu există niciun loc perfect în lumea asta, că peste tot există minusuri și plusuri, iar ele pot fi percepute diferit de fiecare dintre noi.
4. Experiențele noastre legate de întoarcerea în România mai sunt influențate de un aspect foarte important: depinde în ce colț al României alegi să te întorci (aici mă refer la oraș, opțiuni, posibilități), la ce te întorci (mă refer la familie, oameni dragi, ajutor, perspectivă financiară/de business/job, casă) și cu ce o faci (dacă ai un capital care să te ajute să te susții financiar, să investești, etc.).

Simțim că, în acest moment, suntem acolo unde ne este bine, unde trebuie să fim.

Care este experiența voastră? Ați locuit în străinătate sau locuiți acolo ori poate cochetați cu ideea de a pleca?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.